Daniel Cristea-Enache 
E greșit să amestecăm judecățile și evaluările din prezent cu cele din trecut, mai ales atunci cînd între prezent și trecut sînt ani buni.
Astăzi, faptul că acea casă cu o curte mare din fața blocului D4 a fost demolată („sistematizată” era termenul), pentru a se construi încă un bloc, deși erau atîtea în jur, e de natură să mă indigneze. La fel, că de la un moment dat a început să se întrerupă curentul seara, în fiecare seară, pentru a se face „economie”.
Da, dar acestea sînt judecățile mele de acum. E o indignare 2018.
Atunci eram încîntat și fericit, cu o fericire 1986. Un bloc în construcție ne oferea noi locuri de explorat și țevi de plastic pe care le tăiam și apoi suflam prin ele cornete; iar blocurile în beznă, cînd se întrerupea curentul, creau o atmosferă ideală pentru jocurile noastre.
Diferențe semnificative apar nu numai între judecarea aceluiași trecut atunci (în 1986) și acum (în 2018), ci și în judecarea unei situații de pe poziții generaționiste. Cînd ne jucam toată ziulica, bătînd mingea și urlînd pe sub geamurile bieților oameni, ni se părea scandalos ca unul dintre ei să iasă pentru a ne reduce – fie și cinci minute – la tăcere. În schimb, dacă azi, cînd scriu eu aceste rînduri, sub geamul meu ar urla, cum făceam noi, alți copii, mi s-ar părea scandalos că o fac taman sub geamul meu.
Ce-i de făcut dacă și dintr-un drac de copil iese pînă la urmă un ins moralizator? Ca să încetinesc această metamorfoză dezgustătoare, îi apăr cît pot pe copiii noștri sau pe ai altora cînd au făcut o nefăcută și au a suporta rigorile adulților moralizatori. De aceea sînt numit uneori „infantil” ori mi se spune: „ești ca și ăștia”, ceea ce e pentru mine un titlu de onoare.
