Cristina Crețu 
18 martie 2018, București
Ies în stradă. Văd un câine îmbrăcat într-o hăinuță albastră, cu glugă. E atât de haios! Deodată, vine spre mine și își ridică lăbuțele. Se bucură. Eu sunt tristă. Îl mângâi și îi spun stăpânei lui că e frumos. Plec mai departe cu sufletul plin. Oftez lung. Scap de ceva. Câinele acela mi-a ucis tristețea.
3 aprilie
Astăzi gândul m-a dus la primul meu câine, la Ursache. Nu știu de ce m-am gândit la el. Poate pentru faptul că am crescut împreună, oare, câți au avut acest privilegiu?
Primul meu câine era alb și șchiop. Așa l-am pomenit. Mama mi-a zis că era de-o vârstă cu mine. Când am citit poezia „Cățelușul șchiop” de Elena Farago, la el m-am gândit, de parcă fusese scrisă pentru el, dar eu îl iubeam mult.
Aveam nouă ani și Ursache îmbătrânise. Într-o zi de primăvară, am plecat pe câmp, după iepuri. Cineva s-a pus cu bulgări pe el. Am început să plâng. Am fost întrebată dacă știam drumul către casă. Nu-l știam. Stăteam înțepenită și vedeam aburii ce ieșeau din arătură și pe Ursache îndepărtându-se șontâc-șontâc, până a ajuns o pată albă. Apoi a dispărut.
Ciori negre scormoneau pământul întors. Iepurii nu veniseră. Și nici Ursache nu s-a mai întors vreodată…Totul a fost o cursă pentru ca Ursache să moară singur pe câmp. Și trist. Ca toate sufletele părăsite.
5 aprilie
Îmi amintesc de o după-amiază când eram studentă. Avusesem examene și nu putusem să vin acasă. Am intrat pe poartă, era liniște, am ajuns la colțul casei și atunci am văzut-o pe mama: cu ochelarii pe nas, da în bobi la masa de sub nuc. Nu am zis nimic. Am lăsat-o să-i învârtească, apoi i-am zis: „Am venit!”. Ea, puțin stânjenită că am surprins-o așa, mi-a răspuns, arătându-mi în partea dreaptă un șir de boabe, câte unul pe rând. „Știam că vii, uite drumul tău cu bucurie”.
12 aprilie
Liniște, în cimitir. Uiți de tine. Lângă gard, ștevia a crescut frumos și e grasă. De sub șapca neagră, abia se zăresc ochii albaștri ai lui Grigore. E slab, dar s-a dus iarna. Stă aplecat deasupra cuiburilor și îndeasă frunzele într-o pungă din plastic.
Unul îi zice:
– Ce faci, Grigore, mănânci ștevie?
– Mai mănânc și ștevie, recunoaște el, apoi își schimbă glasul, de parcă i s-a pus un nod în gât: numai carne? Mai mănânc și ștevie…
Liniște, în cimitir. Și primăvară. Grigore a ieșit pe stradă cu punga plină sub braț. Poartă un zâmbet trist pe față, sau poate e umbra șepcii negre, sub care și-a ascuns toată amărăciunea.
15 aprilie
Astăzi sunt singură. Ai mei au plecat la țară. De ce să nu recunosc, mă simt foarte bine. În prima parte a zilei am scris un text. Mi-a mâncat destul timp. (Sfat: prețuiți scriitorii! Uneori, scriu nemâncați). Mi s-a făcut foame. Am pus grătarul și-am azvârlit o friptură. Salată și un pahar de vin. Stric orzul pe gâște, dar sărbătoresc liniștea. Mă regăsesc pe mine însămi. Mă simt bine, de ce să nu recunosc. Într-un ibric, am găsit cafea cu lapte. O beau și pe aia, mai întâi să-mi termin vinul. Până seara, cine știe ce voi face?! Ca omul singur, liber cu gândul. Când mâncam friptura, m-am gândit la Mallorca, când, într-o vară, am gustat dintr-un purceluș de lapte. Am umblat, am văzut lumea, vorba unei femei gitane din „Pisica albă, pisica neagră”, care, încercând să-și mărite nepoata, vorbește despre ea cam așa: „are haine, a văzut lumea și mi-a ajutat Dumnezeu și-am dus-o și în Suedia!”. Așa și eu, am umblat, am văzut lumea, acum doar vorbesc despre ea. Bată-mă, să mă bată, bine că am avut friptura. Altădată, mâncam covrigi și visam că o să schimb lumea…
