Literatura de azi 
Într-o buna zi i-au deportat pe toți evreii străini din Sighet. Iar Moshe, muncitorul de la sinagogă, era un străin. Trenul compus din vagoane pentru vite, a părăsit gara, în timp ce noi stăteam pe peron cuprinși de tristețe. Am auzit lângă mine un oftat: „La ce să ne așteptăm? Doar e război…”
Curând cei deportați au fost uitați. La câteva zile după ce plecaseră, au început să circule zvonuri cum că ar fi ajuns în Galiția, munceau şi le era chiar bine. Au trecut câteva zile. Câteva săptămâni. Câteva luni. Viața se întorsese la normal. Plutea o atmosferă de calm şi siguranţă prin casele noastre. Negustorii făceau afaceri bune, elevii studiau liniștiți, iar copiii se jucau pe străzi…
Într-o zi, mergând la sinagogă, l-am văzut lângă intrare, pe o bancă, pe Moshe. Istorisea povestea sa şi pe cea a tovarășilor săi. Trenul traversase Ungaria şi de la frontiera poloneză fusese preluat de Gestapo. Apoi se oprise, iar evreii fuseseră mutați în camioane cu care au mers câţiva kilometri prin pădure. Când s-au oprit, evreii au coborât şi au fost puşi să sape nişte gropi uriașe. Când şi-au terminat munca, Gestapo-ul a început-o pe a sa: metodică, fără grabă, i-au împușcat pe toţi… Cum de scăpase Moshe? Printr-un miracol fusese rănit în picior şi luat drept mort… Toate acestea s-au întâmplat în Galiţia, lângă Kolomaye. Zile şi nopți în şir a parcurs drumul către casă, cu mare grijă, şi ascunzându-se în casele evreiești unde povestea ce văzuse…
Moshe se schimbase; nu mai râdea, nu mai cânta, nu mai făcea decât să povestească ceea ce văzuse. Dar oamenii refuzau să creadă, nu voiau nici să asculte. Spuneau: „Încearcă să ne stârnească mila. Ce imaginație bogată are! Bietul de el, s-a scrântit!” Cât despre Moshe, le spunea: „Ascultați-mă! E tot ce vă cer. Nu vreau bani sau milă, doar ascultați-mă!” Nici eu nu îl credeam. Stăteam deseori cu el pe înserat, ascultând fără să cred ceea ce povestea. Mi-era milă de el. „Mă cred nebun.” spunea, şi o lacrimă i se prelingea pe obraz. Într-o zi l-am întrebat: „De ce e aşa de important pentru tine sa te creadă oamenii? Mie, în locul tău, nu mi-ar păsa daca m-ar crede sau nu….”
A închis ochii, ca pentru a scăpa de realitate şi mi-a răspuns: „Nu înțelegi. Nu poți înțelege. Am fost salvat printr-o minune! Am reușit să mă întorc aici. De unde crezi că mi-a venit toată puterea? Am vrut să mă întorc la Sighet ca să vă spun povestea morții mele. Astfel încât să vă puteți pregăti pentru propria voastră moarte, cât încă mai este timp. Să trăiesc? Pentru mine nu este important. Sunt singur și nu dau nici un pic de importanță supraviețuirii. Nu, am vrut să vin acasă ca să vă previn, și uite că nici măcar nu vreți să mă ascultați….”
Era în Săptămâna Paștelui. Toate sinagogile erau închise, ca să nu-i provocăm pe nemți. Casele rabinilor deveniseră loc de rugăciune, iar citirea Bibliei ar fi trebuit să ne aducă împăcare și liniște. Dar nu era de loc așa, căci inimile ne erau grele de ceea ce se petrecea în jurul nostru. În cea de a șaptea zi, cortina s-a ridicat. Nemții i-au arestat pe liderii comunității evreiești. Apoi lucrurile s-au succedat rapid.
Începuse cursa spre moarte.
Elie Wiesel, „Noaptea”
(fragment selectat şi redactat de Odilia Roşianu)
