Nicolae Roșianu 
Ecourile orânduielilor satului patriarhal manifestă în cântecul liric o mare vitalitate) vezi, de pildă, puterea miraculoasă a unor obiecte sau a unor practici magice); preluate, ele au devenit în cântecul liric procedee poetice, transformându-se în simboluri care, fără o cercetare istorică, rămân de foarte multe ori ermetice. Născute aproape exclusiv în poezia de ritual, unde credinţa în puterea lor magică le împiedică să devină simboluri, în sensul poetic al termenului, aceste obiecte (sau practici magice) îşi pierd cu timpul funcţia iniţială, transformându-se din elemente de credinţă în modalităţi de expresie.
În folcloristica rusă s-a încetăţenit ideea conform căreia anumite obiecte, datorită unor trăsături specifice, reprezintă prin ele însele simboluri, indiferent de context. N. P. Kolpakova susţine un alt punct de vedere: râul, mesteacănul, iarba, câmpia şi multe altele, afirmă autoarea, nu au în sine nicio valoarea simbolică; ele pot deveni simboluri numai în virtutea funcţiilor pe care le capătă într-un anumit context. Un obiect dobândeşte valoare permanentă de simbol numai datorită unor însuşiri pe care le conferă creatorul popular şi care determină, în ultimă instanţă, naşterea simbolului. Iată de ce unul şi acelaşi obiect poate avea funcţii diferite, uneori opuse: apa curată de izvor, spre exemplu, este simbolul bucuriei, al fericirii; aceeaşi apă, tulburându-se, devine simbol al tristeţii, al nefericirii. Iar exemplele pot fi continuate: răsărit de soare – apus de soare; floare înflorită – floare vestejită; lumânare aprinsă – lumânare stinsă etc.
Doar două stări emoţionale predomină în cântecul liric – bucuria (fericirea) şi tristeţea (nenorocirea), sistemul de simboluri grupându-se aproape exclusiv în jurul lor.
