Ce însorită ești!

Când el adormi, ea se cuibări la pieptul lui și, un timp, îi ascultă bătăile inimii.

– Sforăi ca un urs, îi spuse dimineață, zâmbind aplecată spre el. Și îl sărută apăsat, apoi sări din pat, goală, își culese cămașa de pe jos și o strânse la piept. Stai acolo, fac focul imediat.

Se răcise în încăpere peste noapte.

– De unde știi tu cum sforăie un urs?

– Nu știu, da’ ai noroc că pe mine mă liniștește să aud că ești lângă mine.

Și, aplecată la sobă, cu fundul și spatele goale, se întoarse și-i zâmbi cu atâta lumină pe chip, că el se sperie.

– Ce însorită ești!

Ea se opri din drumul spre cealaltă odaie și veni la el, cu cămașa ținută paravan dinainte. Se întinse deasupra lui și-l întrebă:

– Crezi că e bine ce-am făcut?

Nu-i mai așteptă răspunsul și începu să-l muște sălbatic de buze și de gât. El îi trase capul și o sărută cu poftă. Când limbile lor se întâlniră, îi simți pubisul ud lipit de el. Intră în deschiderea ei primitoare și o ajută, fiindcă fata se mișca fără îndemânare. Când ea se dădu jos, o întoarse cu spatele la el, îi apăsă fața-n așternut și o posedă ca pe o sclavă, strivindu-i în palmă sânii ce atârnau ca niște mici ghiulele. Femeia rămase gâfâind, într-o latură, roșie-n obrajii dogoritori, iar el se așeză protector deasupra, mângâind-o prin păr și sărutând-o pe obrazul ce căpătase o veselie copilăroasă.

– Doamne, cu ce bărbat m-am pricopsit! chicoti ea, prinzându-și părul în coc, apoi, sub un batic, la oglindă.

Își pusese fustă lungă de lână, cizme îmblănite și un cojoc negru.

– Am întârziat, dar e din pricina ninsorii, râse și-l mai sărută o dată, înainte să fugă.

(fragment din romanul „Fugarul”, în curs de apariție la Editura „Cartea Românească”)

(sursa foto: diariste.fr)