Adrian Sângeorzan 
Aş fi vrut să fi putut pleca cât mai repede la New York. Mama nu era acasă şi s-a întors târziu după miezul nopţii. Aşteptând-o, am exersat la chitară, mecanic, ca un robot care şi-a pierdut urechea şi sufletul. Am văzut-o pe fereastră coborând din limuzina lui Gari. Părea mulţumită, radioasă şi asta mă scotea din sărite şi mai tare. Când mama Nadia era prea mulţumită mi se făcea puţin frică pentru că în spatele acestei stări se ascundea ceva tulbure. Credeam că, dacă plecase, pusese capac trecutului, un butoi de murături plin cu de toate: barurile de noapte în care dansase, cazinourile, nopţile pierdute cu bărbaţi duri şi libidinoşi care-o aduceau acasă. Dar mai ales Gari, încarnarea tuturor relelor, care mă dezgustau, dar mă şi atrăgeau în acelaşi timp. Îl uram pe Gari însă nu mi-ar fi displăcut să pot să fiu ca el. În locul lui, mi-aş cumpăra limuzine americane şi n-aş purta mustaţă.
America stătea întinsă în faţa mea gata să mă primească, aşa că ce mai conta Gari mafiotul? Atâta că nu înţelegeam de ce trebuie mama să-şi mai piardă timpul cu el.
– S-a rezolvat şi cu viza ta, Vitali. Luni începe şcoala şi trebuie să-ţi iau de-acolo o groază de hârţoage. Nu te speria că nu trebuie să te mai duci. Gata cu educaţia rusească. Din toamnă, o să treci pe engleză şi nu cred c-o să ai probleme. Copiii emigranţilor se descurcă cel mai bine. Cred că dorinţa de-a reuşi îi împinge înainte. E plin la Harvard şi la Yale de ruşi şi chinezi. Cu engleza cum stai? How is your English, baby?
-Mă descurc.
Cea mai multă din engleza pe care-o ştiam se lipise de mine jucându-mă pe computer. Visam să am unul. Când făceam rost de bani mă îngropam în câte un Internet cafe cu orele. Cel mai mult îmi plăcea un joc nou numit “Heroes of might and magic” în care cafteala era mai complicată şi unde îi băteam pe toţi. Era mai interesant decât alergatul cu un pistol sau automat în mână, jocuri simpluţe în care trebuia doar să apeşi pe mouse când duşmanul îţi ieşea în cale. Cu “might and magic” trebuia să gândeşti, să ai imaginaţie să te prinzi cum lucrează problema asta a magicului. Am încercat s-o corup pe Tamara, care înota în magic de dimineaţa până seara, însă nu a înţeles nimic pentru că generaţia lor trebuie să atingă totul cu mâinile, să palpeze, să vadă, să se convingă cu toate simţurile că lucrurile există. Cu imaginaţia, adulţii stau foarte prost.
Am împrumutat de la o colegă o carte în engleză, “The lord of the rings”, din care am citit continuu o săptămână. Nici nu prea dormeam. Îmi plăcuse atât de mult, încât foloseam dicţionarul ca să fiu sigur că pricep totul. Intrasem dintr-o dată într-o cu totul altă lume, în care totul era posibil, iar realitatea devenea moale şi uşor de manipulat ca plastilina. Singura carte pe care am citit-o până la capăt şi pe care au făcut-o să dispară hoţeşte pentru că îi speriasem că voi deprinde prea tare acest obicei ciudat al cititului.
Făcusem ore de engleză cu o profesoară care trăise în Anglia. Marina Mihailovna nu părea nici c-ar fi pensionată, nici c-ar fi lucrat cu adevărat undeva. Putea avea orice vârstă între 40 şi 60 de ani, nu avea copii sau bărbat şi purta mereu un fel de sacou care părea mai mult bărbătesc şi-n spatele căruia eram convins că are cel puţin un pistol. Cei doi fraţi evrei, care luau cu mine ore de engleză şi care urmau să plece în Israel, o bănuiau că fusese spioană, un agent al KGB-ului, şi care fusese scoasă pe linie moartă odată cu sfârşitul comunismului. Ne atrăgea şi ne înfricoşa pe toţi trei cu privirea ei misterioasă care părea să bată departe, într-o lume în care probabil că nu se mai putea întoarce fără să fie arestată, schingiuită, turnată în beton, pentru ceea ce făcuse cândva pentru marea putere sovietică. O lume pentru care noi ne pregăteam relaxaţi, nişte pezevenghi care nu puteam nici pe “the” să-l pronunţăm ca lumea. Aş fi vrut să ştiu ce făcuse Marina Mihailovna în viaţa ei, pentru că nu părea a fi din lumea noastră. Când se lansa în explicaţii cred că uita cu cine vorbeşte. Îşi imagina probabil că eram nişte subordonaţi, nişte agenţi minori ai prostiei care habar n-au încă pe ce lume sunt.
-You are in a railroad station. The ticket… Când îl pronunţa pe “the” îşi apropia foarte mult gura de feţele noastre chinuite, ca să-i vedeam bine limba lipindu-i-se de cerul gurii şi buzele cărnoase printre care cuvintele nu ieşeau întâmplător aşa cum ieşeau. Ne stropea cu puţină salivă, dar noi nu ne ştergeam pentru că mirosea bine şi pentru că era încă frumoasă. Avea un strat gros de machiaj pe obraz, iar în gură, nişte plombe care nu puteau fi puse decât în vest. Vorbea alte trei patru limbi, chiar şi puţină ebraică. Se mirase că cei doi băieţi, care aveau valizele gata făcute de vreo doi ani, vor să înveţe numai engleza. Mi-au mărturisit că visul lor şi al părinţilor e să ajungă tot în America. Mă priveau cu mare invidie. Ebraica, dacă era cazul, urmau s-o înveţe în Israel, o limbă de care nici unul nu era sigur că există cu adevărat, aşa cum nici de existenţa Israelului nu erau absolut convinşi. Sperau ca escala lor acolo să fie cât mai scurtă.
Eu eram convins că nu merita să-mi bat prea mult capul cu noua limbă şi că, odată ce voi ajunge acolo, engleza se va depune pe mine automat, ca praful. Mama îmi trimitea bani pentru orele de engleză, deşi îmi spunea că, în New York, e destul dacă ştii la început atâta cât să poţi comanda un taxi de pe aeroport. Plus că şansa ca şoferul să fie rus e fifty-fifty. Educaţia pentru ea avea aceeaşi importanţă ca şi hainele. Le pui pe tine pentru ca să arăţi bine şi ca să nu umbli gol pe stradă. Din câte povestea ea, America era treptat invadată de ruşi. O invazie uşor perversă, după expresia feţei ei atunci când ne povestea cât de departe au ajuns acolo ruşii. Chiar şi în Alaska, care aşa cum învăţasem la istorie, fusese teritoriu rus până când ţarul o vânduse pe nimic americanilor. Nu se ştia dacă emigrau din răzbunare, pentru că pierduseră războiul rece, sau din disperare. Oricum era clar că viitorul încă-şi avea sălaşul acolo.
