Stelian ȚurleaStelian Țurlea
26.09.2018

Când îți piere cheful de orice

Pavană în peisaj marin – 19

Cât nu era vreun şef prin preajmă, se pare că tataia Spiridon avea autoritate deplină. A făcut un semn şi ne-am întors la vrejurile cu castraveţi. Se făcuse atât de cald, că ne ieşea limba din gură. Ne moleşisem, dar nici nu se cădea să ne facem de râs şi să umblăm în dorul lelii. Nici nu era să rămânem cu aţa mămăligii. N-am mai scos o vorbă, trăgeam doar cu urechea la ce-şi spuneau bătrânii satului. Câte-o femeie îngâna uneori un cântecel. Nici n-am simţit când a trecut ziua, sau poate am simţit atât de bine că nu mai ştiam de noi. Socotelile s-au făcut de-a valma spre seară, nu pentru fiecare cât a lucrat. Nu ştiu care zisese: munceşte băiete cât vrei, că tot una este.

Eram lihniţi. La cantină, mai că n-am lins farfuriile. Nu mai mâncasem de mult cartofi şi varză care să ni se pară un ospăţ de rege. Ne dureau braţele. Anamaria fă­cuse băşici, dar nu s-a plâns. Eram frânţi, ne sculasem în zori, să strângem cortul şi tot restul, şi nu prea avusesem tihnă. Ne-am aruncat lucrurile de-a valma într-o baracă dintr-aia şi ne-am trântit pe nişte paturi de fier. Nu puteam dormi. Ne sufoca zăpuşeala. Ne sufoca mirosul de gaz. Am ieşit în prag uitându-ne la stele. Nu prea ne ardea de vorbă, ne uitam unul la altul. Cred că ne întrebam în sinea noastră acelaşi lucru, numai că nu-l spuneam.

După o vreme a ieşit şi Anamaria, n-avea somn nici ea. S-a aşezat lângă noi. N-a zis să plecăm, ne-a întrebat doar cât o să stăm acolo. Nu era nici furioasă, nu încerca nici să ne impună părerea ei. Am priceput prea bine şi nu i-am răspuns. N-avea rost să stârnim furtună. Şi în apă lină te îneci uşor. Pariez că în noaptea aia niciunul n-a avut măcar o fărâmă de vis, deşi ne-am zvârcolit tot timpul de căldură.

Aş spune că acum suntem doctori în creşterea castra­veţilor, putem da şi lecţii. Am aflat în zilele alea câte nu-mi închipuiam, cine crede că-i o treabă uşoară greşeşte cât se poate. E o vreme anume când îi semeni. Trebuie să-i uzi. E bine să smulgi buruienile, să mai dai puţin şi cu sapa. Nu toţi fac asta. Am aflat multe nume de buruieni despre care habar n-aveam: prohor, căpriţă, ştir, coada va­cii. Am umplut o lacună în cunoştinţele noastre existen­ţiale. Există multe soiuri de castraveţi, lumea se înnebu­neşte după cornişon, castraveciorul ăla mic şi plin de buburuze. Ăştia cresc peste noapte. Nu-i culegi la timp, se fac sămânţă. Nu mai sunt buni de nimic. Ajung la fabrica de murături de calitatea a doua. Sau ajung şi la piaţă, dar nu-i mai cumpără nimeni. Dacă ajung la piaţă. Erau acolo castraveţi cât dovlecii, care se rumeneau la soare. N-avea cine să-i culeagă. Acum nici n-ar mai fi avut rost să-i culegi. Alţii, aşezaţi în lăzi, n-avuseseră o soartă mai bună. Lăzile zăceau grămezi, neduse la piaţă. N-avea cine. Erau unii care promiseseră că vin şi uitaseră. Sau nu le plăceau castraveţii şi puţin le păsa că vor fi fost alţii care să întrebe de ei.

Tataia Spiridon nu dezarma. Ştia că până la urmă or să vină să care lăzile alea. Se obişnuise cu câte văzuse la viaţa lui. În zilele următoare au venit la cules ceva mai mulţi, dar nici chiar atâţia încât să ne călcăm pe picioare şi să n-avem unde întoarce. Tataia Spiridon zicea că se conta pe încă atâţia, care se pierduseră pe drum. Expresia este „fac şanţul“, merita s-o reţin. Ca în vorba aceea: toţi bine aleargă, dar afară din drum. Au venit şi şefii, s-au învârtit puţin, au pus şi mâna. Vasile care căzuse pe masă, în ziua dinainte, în lupta cu sticlele, deşi învingă­tor, şi-a amintit ca prin ceaţă de noi. Ne-a dat cu bucurie sfaturi, pe care cu bucurie le-am primit. Le ştiam deja. Ne-am lăudat mătuşii cu confortul, nu era s-o mâhnim spunându-i cum miroase a gaz de te trăzneşte. „Las’ că ştiu io, nu-mi umblaţi mie cu şopârle.“

N-am mai umblat.

Ziua aceea de lucru s-a terminat mai devreme. Nu mai aveam lăzi, un timp am strâns castraveţii grămezi, era o prostie, se striveau unii pe alţii, aveau să se strice mai uşor, ne-am oprit.

Ne-am gândit pe unde o fi umblând Gigi Vârtosu, nu dăduse niciun semn, ni se făcuse dor de el.

Ne era dor să ne scăldăm, prin apropiere nu curgea nici un râu. Visam la mare. Lângă bărăci se găsea o fântână veche cu cumpănă, am scos câteva găleţi de apă şi ne-am stropit chiuind. Nu ne era de ajuns.

Era linişte în jur, o zi dintr-alea toride în care şi pra­fului îi e lene să se mai ridice.

  • Ar trebui să facem ceva, spuse Anamaria.

  • Bună idee. Dar ce?

Baronu voia să se ducă să doarmă, îl năucise cu totul soarele. Nici măcar nu ne-a răspuns la urările noastre de somn uşor. Cel puţin nu-l mai vedeam cum se tot descalţă să-şi miroasă ciorapii. Băiatul ăsta are un fix, dar îl are înţepenit bine.

Anamaria a propus să facem un marş până la zăvoiul care se vedea ca o nălucire într-una din zări. Tot era mai bine decât să stăm pe loc şi să constatăm cum ne topim încetul cu încetul. Nu mă omor după experienţe dintr-astea. Acolo, cel puţin, mai era o fărâmă de umbră şi mai auzeai un glas de pasăre cântătoare, nu numai orătănii de curte.

Nu ştiu dacă aţi observat, dar fiecare loc are persona­litatea lui, de parcă ar fi o lume aparte. Vreau să spun, nu satul sau oraşul cutare faţă de un altul de la sute de kilometri, ci două locuri cu adevărat apropiate. Un deal, de pildă, nu se simte la fel cu o vâlcea sau cu o câmpie peste care îşi aruncă umbra. Orice alt lucru se vede într-un fel din locul acela şi în alt fel dintr-altul. În funcţie de asta te simţi diferit, parcă te-ai schimba. Asta am gândit, pe neaşteptate, când am intrat în pădurice, totul era altfel, totul era nou, chiar şi în urma noastră, deşi nu voiam să privesc în urma noastră, noi înşine eram altfel. Nu ştiu să explic mai mult. Parcă ţi se des­chid ochii.

Adulmecam ierburi, să mă aflu în treabă. N-am ierbar şi nu suport buruienile presate la care să mă uit după o sută de ani. Am mai spus că nici măcar nu mă pricepeam ierburi. Mutul venea în urma mea, cu ochii prin copaci. Interesul ştiinţific al ăstuia e inepuizabil. Anamaria şi Vladian mergeau în faţă. Culegeau flori. Miroseam cu toţii a soare într-o pădurice în care se mai putea respira.

L-am văzut cum o ia de mână şi merg uitând că mai exist şi eu pe lume, dracului.

  • Hei, voi, acolo, complotaţi? le-am strigat.

S-au oprit şi s-au întors spre mine.

  • Nătăfleţule, a zis Anamaria.

Faţa îi iradia. Dintr-odată mi-a căzut fisa, lucruri de care habar n-aveam se petrecuseră sub nasul meu şi aveam pretenţia că nu-mi lipseşte spiritul de observaţie. Cred că acum şedeam eu ca o curcă plouată.

  • Hai, bătrâne, ce faci mutra asta?! mi-a zis Vladian.

M-am dezmeticit pe loc, nu-mi place să trec drept un caraghios. Dar mă zăpăciseră cu totul gândurile, nu ştiu ce le-am spus în prima clipă. Lua-l-ar naiba, îmi ziceam, nici nu-i mai arde acum de întâlnirea cu organizatorul ăla.

Nu ştiu ce era cu mine. Poate îi invidiam., cum sim­ţisem la mare, sau îmi părea rău, sau mai degrabă sim­ţeam ca o primejdie că o să se schimbe ceva cu noi toţi. Pădurea aia era de vină, eram alţii şi vedeam altfel lucrurile. Era ca şi cum simţeam că pierd ceva şi trebuie să mă zbat să ţin lucrurile în loc.

Am început să fac bancuri proaste, dar nu mi-au răs­puns. Gândul că trebuia să fi plecat numai noi, băieţii, mă înnebunea. Femeia a îmbătrânit şi pe dracu cu descreţirea unui fir de păr. Am început să le înşirui prover­be despre femei, ştiam o mulţime.

— Ascultă, Popeye, dacă ai de gând să fii grosolan nu mai stau o clipă cu voi.

N-am întrebat-o unde vrea să se ducă.

Mi-am dat seama că sunt stupid şi mi-a pierit cheful de orice. Nu-mi mai plăcea nici pădurea cu umbra ei răcoroasă.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: vikont.bg)