Odilia Roşianu 
E septembrie. Elevii, mai mult sau mai puțin bucuroși, s-au întors pe băncile școlii unde, cu osârdie, se vor apleca din nou asupra manualelor, a caietelor încă virgine; vor trebui iar să învețe lucruri mai mult sau mai puțin interesante pentru ei, oameni ai secolului XXI, și să ia neapărat note care să-i bucure pe părinți. Timpul lor liber în care să se plimbe, să iubească, să citească (!) sau să se joace pe calculator va fi din ce în ce mai puțin, din ce în ce mai greu de obținut.
Există inițiative care să-i facă pe copii să se simtă mai bine la școală, iar una dintre acestea a fost întâlnirea dintr-o însorită zi de joi, la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București, când deja gândurile către sfârșitul de săptămână înfloriseră în mintea lor. Li se promitea că vor putea afla câte ceva despre frumusețea literaturii române, chiar dacă vorbitorul anunțat era un critic literar, „funcție” ce nu sugerează o prea mare apropiere de sufletele unor adolescenți moderni.
Sala de festivități, de 600 de locuri, era plină, orele de clasă – amânate, din fericire; se aștepta discursul pe care îl sperau cât mai scurt și mai clar. Să nu fie din nou ceva plictisitor, plin de clișee și de idei contrare a ceea ce simțeau, doreau și gândeau ei.
De cealaltă parte, invitatul se gândea, cred, că e important ca acest tip de prelegeri să nu intre în șabloane, să-i uimească pe adolescenții atât de rebeli sau visători, să le ridice întrebări și să-i facă să se îndoiască de ceea ce credeau că este sigur adevărat. În privința literaturii noastre, poate, acest fapt este cu atât mai important, cu cât multele prejudecăți asupra cât de plictisitoare și anacronică este literatura română, de-a lungul desfășurării ei, invadează inclusiv spațiul literar, nu numai pe cel liceal, al potențialilor cititori.
Toți elevii prezenți aparțineau profilului „real”, de matematică-informatică – de aceea, demersul părea, la prima vedere, și mai dificil. Și totuși…
Criticul literar, Daniel Cristea-Enache (directorul revistei Literatura de azi), a fost prezentat de către gazde și a început să vorbească despre „frumusețea și diversitatea literaturii române”. Se poate spune, desigur, că e un subiect mult prea vast pentru a fi cuprins în aproximativ 30 de minute. Totul depinde însă de unghiul din care vrei să privești, de exemplele folosite și, nu în ultimul rând, de tonul cu care poți (sau nu) să-i atragi pe ascultători. Va vorbi, astfel, și despre lucruri teoretice, dar și despre „cât de simpatic era Eminescu după câteva vedre de vin”, despre invidia și, ulterior, admirația lui Ion Barbu pentru Arghezi, despre egocentrismul lui Camil Petrescu, asociat cu un talent scriitoricesc ieșit din comun, despre plimbările ostentative ale avangardistului și nonconformistului Geo Bogza, prin București, care a ajuns, târziu, să îngenuncheze și să depună flori la statuia lui Eminescu, despre…, și despre… Despre literatură, mai ales. Cu tot ceea ce o caracterizează, o deosebește și o individualizează în spațiul cultural european.
Astfel, pentru început, originalitatea evoluției literaturii române este un aspect incitant, mai ales prin specificitatea acesteia. La noi, „în doar treizeci de ani, s-a trecut de la romantismul (târziu, e-adevărat, al) lui Eminescu la dadaism, la avangardismul extrem. Trecerea, pentru culturile occidentale (mai ales în literatura franceză), s-a făcut într-un mod organic, așezat, fiecare dintre paradigme a apărut după epuizarea celei anterioare”*. Faptul că literatura română a fost ca un Făt-frumos care creștea într-o lună cât alții într-un an, parcurgând și arzând etape, atrage și intrigă, în aceeași măsură. „Noi am fost mereu sub presiunea altor fapte decât cele culturale, nu am avut niciodată timp, totdeauna am fost în decalaj și ne-am străduit să prindem din urmă Europa – nu pe cea de lângă noi, Bulgaria, Ungaria etc.”–, ci pe aceea de aiurea, cu valori atrăgătoare, puțin exotice, care să-i oblige pe scriitorii români să trăiască „nopți albe ale creației”*.
Ei, da – iată că originalitatea noastră îi face pe elevi să fie și mai atenți decât înainte; e ceva care, parcă, ne face mai interesanți, mai „altfel”.
Apoi, nu a existat numai rapiditatea în care a evoluat literatura română: „Nu a fost vorba numai de recuperarea spectaculoasă a decalajului istoric, ci și despre diversitatea extraordinară de formule și de vârste ale poeziei pe care o prezintă evoluția particulară a României culturale”, deoarece avem de-a face cu „texte extrem de interesante care nu mai pot fi decodate și interpretate prin apel la un anumit cod doctrinar”.
Să-l luăm pe Eminescu – romantic și clasic simultan. Sau pe Arghezi. Ah, dar stați un pic – Arghezi va fi chiar exemplul ce poate ilustra acestă diversitate fabuloasă regăsită în aceeași frumoasă literatură română: el „debutează la cenaclul lui Macedonski, iar în final, este contemporan cu Nichita Stănescu și cu Marin Sorescu; este modernist, tradiționalist, mitologizant, religios, avangardist”*, înregistrând de-a lungul timpului cele mai diferite faze creatoare. Povestea despre Ion Barbu, care a afirmat, după apariția volumului „Cuvinte potrivite”, că poezia lui Arghezi este „castrată ca idee” și „împodobită ca o sorcovă”, iar apoi a ajuns ca, la lectura poeziilor din „Flori de mucigai”, „să intre într-un fel de transă, devenind cel mai mare fan al lui Arghezi”*, este cea mai bună dovadă a faptului că „Arghezi este foarte diferit, estetic și poetic, instrumental, gramatical, din punctul de vedere al imaginarului obsesional, al vocabularului – la el absolut totul se schimbă. Și nu se oprește aici – scrie, apoi, poezie delicată, sensibilă”*.
Chiar și în vocea detașată a criticului s-au simțit, în aceste momente, câteva unde pasionale – poate pentru că, se știe deja, Arghezi e poetul lui preferat (declarat), deși e-adevărat și că acesta ilustrează cel mai reușit originalitatea și diversitatea literaturii române. Deoarece, „prin longevitate, prin diferențele interne din opera lui, prin parcurgerea unor fațete diferite de la un volum la celălalt, prin diversitatea remarcabilă a operei sale, prin capacitatea lui de înnoire permanentă, prin verbul lui care spune multe lucruri în același timp – este și denotativ și conotativ, și direct, și aluziv, și biblic, și prozaic –, poezia lui Arghezi este definitorie pentru frumusețea poeziei și a literaturii române, în întregul ei”*.
Prelegerea a ajuns la final. Vorbitorul s-a încadrat în cele treizeci de minute, după care vor urma întrebările liceenilor. Dar a mai fost rostit un singur îndemn, cel prin care s-a sfârșit alocuțiunea criticului, legat, desigur, tot de Arghezi, în ciuda faptului că mulți dintre profesorii de română (poate nu și cei de la „Mihai Viteazul”) afirmă că acesta nu se află printre preferințele lor: „Citiți-l și recitiți-l pe Arghezi; fără obligații didactice, de a face o interpretare sau vreun comentariu, doar «la liber», pentru că poezia lui Arghezi este cea mai bună poartă de intrare în labirintul literaturii române, pe care sper s-o iubiți mai mult după această întâlnire, decât o iubeați înainte sau în timpul prelegerii mele!”.
Aș fi încheiat și eu articolul meu aici, însă întrebările celor prezenți au fost prea interesante și provocatoare pentru ca să nu le dedic câteva rânduri.
Întrebarea „Ce le-ați spune părinților care nu-și lasă copiii să urmeze o carieră umanistă?” a primit un răspuns sec: „Le-aș spune că bine fac!”, nuanțat totuși, după o scurtă explicație: „Faceți cum și ce doriți dumneavoastră, nu cum vă spun părinții.”
„Preferați cărțile în format clasic, conservator, sau sunteți un adept al tehnologiei?” a sunat cea de-a doua întrebare. Daniel Cristea-Enache a recunoscut că, deși a înființat o revistă în format exclusiv electronic (Literatura de azi, n.n.), nu poate să citească, pe calculator, decât cel mult poezii – „sunt captiv în galeria Gutenberg”. Totuși, „important nu este suportul pe care citim, important este să citim”.
Au fost întrebări care au dezvăluit curiozitatea legată de vorbitor („de ce ați ales să fiți conferențiar universitar”, „care sunt autorii dumneavoastră preferați”), dar și faptul că nu sunt foarte încântați de ceea ce trebuie să învețe la ora de română, referindu-se la abordarea literaturii „vechi” și solicitând părerea invitatului lor, care a demonstrat concis de ce e obligatoriu să fie parcurse toate etapele unei culturi în formarea unui tânăr, a unui viitor cititor inteligent.
Răspunsul la ultima întrebare („Care este secolul dumneavoastră favorit?”) a trezit ușoare melancolii în sufletul meu: „Secolul meu favorit este… jumătate de secol; mai exact, epoca lui Carol I, în care mergeai pe stradă și îi puteai vedea pe Maiorescu, pe Caragiale, pe Eminescu; cea în care dacă Eminescu era văzut fără pălărie pe cap, era semnul cel mai sigur că înnebunise… pentru că oamenii, atunci, erau foarte binecrescuți”.
Concluzia întâlnirii? Da, frumusețea literaturii române este un adevăr. Dar și faptul că avem tineri inteligenți, curioși și cu mintea deschisă este la fel de adevărat.
*Toate citatele au fost extrase din prelegerea susținută de Daniel Cristea-Enache joi, 20 septembrie 2018, la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, printr-o inițiativă a Muzeului Național al Literaturii Române, reprezentat în acea zi de Flaviu George Predescu. Întâlnirea a fost moderată de Codina Săvulescu, profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București.
