Mă îmbrac cu tine, Doamne

Așa cum stai,

de-a dreapta Tatălui,

pot să-ți văd cerul pe umeri

și îngerii toți,

alăptându-se din sângele Tău;

și oamenii toți

îmbulzindu-se numai duminicle

în casa Ta.

Nelegiuiri și speranțe,

cresc la porțile lumii

și ne împiedicăm

în fiecare zi,

de bucățile de oameni ce-am fost.

Mărșăluim cuminți,

ca niște triști roboți

ai unui prezent înfricoșător,

murdar ca dumicatul copiilor străzii.

Crengi noduroase,

plâng în trupul copacilor

și-o ceață deasă

(“vai, ce ceață deasă!

unde e drumul de întors acasă?”)

ne ține ochii închiși,

de nu lasă soarele să ajungă la noi.

Într-o coajă aburindă de timp,

mă îmbrac cu Tine, Doamne,

până când o cădea prima zăpadă

să amorțească rănile ierbii din mine.

Sursa foto: cuvintepictate.blogspot.com