Carmen, o frumoasă ţigancă pasională şi aventurieră

„Pe unde trece dracul, trece şi femeia.”

Observaţia îi aparține lui Prosper Mérimée (28.09.1803 – 23.09. 1870), scriitor francez autentic, întemeietorul nuvelei realiste moderne.

Timp de 30 de ani a fost inspector al monumentelor istorice din Franţa, contribuind la refacerea faţadei catedralei Notre Dame de Paris. Provenit dintr-o familie de pictori, el studiază limbile străine; la vârsta de 15 ani, vorbea fluent engleza şi era atras de magie şi de supranatural.

În anul 1829, Mérimée abordează un stil care se potriveşte atitudinii sale literare bazate pe raţiuni obiective în analiza universului uman. Noul gen literar, fără lirismul inutil emoţiilor suplimentare, face ca scriitorul francez să se detaşeze net de romantismul acelei perioade.

Mérimée nu a fost niciodată căsătorit, dar prezenţa feminină a reprezentat o necesitate în viaţa sa. A fost senator şi consilierul ultimei împărătese a Franţei, Eugénie de Montijo. Printre prietenii săi s-au numărat Stendhal şi Alexandre Dumas.

Mérimée a studiat limba romani şi cultura romană în Spania şi în Balcani. În 1830 contesa de Montijo vizitează Spania, povestindu-i scriitorului despre Carmen, o frumoasă ţigancă pasională şi aventurieră. În 1870, personajul capătă viaţă în faimoasa operă a lui George Bizet.

Carmen

Erau atât de aproape unul de altul, încât obrazl Juliei simţea călura respiraţiei lui Darcy. Salturile trăsurii îi apropiau uneori şi mai mult.

• Mantaua asta cere ne acoperă îmi aminteşte şaradele noastre de pe vremuri. Îţi mai duci aminte că ai fost Virginia mea, când ne-am împopoţonat amândoi cu pelerinuţa bunicii dumitale?
• Da, şi de săpuneala pe care mi-a tras-o cu acest prilej.
• A! suspină Darcy, ce vremuri fericite! De câte ori nu m-am gândit cu tristeţe şi bucurie la divinele noastre serate din strada Bellechasse! Îţi mai aminteşti frumoasele aripi de vultur pe care ţi le-au prins de umeri cu cu cordele roze şi plisccul de hârtie aurită pe care ţi l-a fabricat cu atâta artă?
• Da – răspunse Julie – erai Prometeu, şi eu vulturul. Dar ce memorie ai! Cum ţi-ai putut aminti de toate nebuniile astea? Căci s-a scurs atâta vreme de când nu ne-am văzut.
• Îmi ceri oare un compliment? spuse Darcy surâzând şi aşezându-se în aşa fel încât să să poată privi în faţă.

Apoi pe un ton mai serios:

• În adevăr, urmă el, nu-i de mirare că am păstrat în amintire cele mai fericite clipe din viaţa mea.
• Ce talente aveai pentru şarade!…spuse Julie, temându-se ca discuţia să nu ia o întorsătură prea sentimentală.
• Vrei să îţi dau o altă dovadă de memoria mea! o întrerupse Darcy . Îţi aminteşti tratul nostru de alianţă de la doamna Lambert? Ne făgăduisem să vorbim de rău întregul univers; în schimb, să ne sprijim unul pe altul faţă de toţi şi împotriva tuturor …dar tratatul nostru a avut soarta celor mai multe tratate: n-a fost ds la îndeplinire.
• Ce ştii dumneata ?
• Vai! Îmi închipui că nu prea ai avut prilejul să mă aperi; căci o dată departe de Paris, ce pierde – vară se va mai fi ocupat de mine?
• Să te apăr, nu…dar să vorbesc de dumneata prietenilor dumitale…
• O, prietenii mei! exclamă Darcy cu un surâs trist, nu prea aveam pe atunci prieteni pe care cel puţin să-i cunoşti dumneata. Tinerii care veneau la doamna, mama dumitale, nu ştiu de ce, mă urau;cât deaspre femei, nu-l prea luau în seamă pe domnul ataşat de la Ministerul Afacerilor Externe.
• Pentru că nu te ocupai de ele.
• Asta-i adevărat. Nu m-am priceput niciodată să cânt în strună persoanelor pe care nu le iubeam.

Dacă întunericul ar fi lăsat să se zărească faţa Juliei, Darcy ar fi putut vedea că o roşeaţă i-a aprins obrajii la auzl acestei ultime fraze, căreia ea îi dădea un înţeles la care poate Darcy nu se gândise.

Oricum ar fi lăsând la o parte amintirile prea bine păstrate şi de unul, şi de celălalt, Julie voia să-l facă să-i povestească puţin de călătoriile lui, nădăjduind că în felul acesta va fi scutită să vorbească. Procedeul izbuteşte aproape întotdeauna cu călătorii, mai ales cu aceia care au străbătut ţinuturi îndepărtate.

Într-o zi intră temnicerul şi îmi dă o pâine de Alcalla:

• Poftim, a spus, iată ce îţi trimite verişoara dumitale.

Am luat pâinea foarte mirat, pentru că n-aveam nicio verişoară la Sevilla. „E poate o greşeală.”, mă gândeam uitându-mă la pâine; dar era atât de ademenitoare, mirosea atât de bine, încât fără să-mi pese de unde venea şi cui era sortită, m-a m hotărât să o mănânc. Voind s-o tai cuţitul mi s-a oprit în ceva tare. Mă uit, şi văd o mică pilă englezească pe care o strecurase cineva în cocă, înainte ca pâinea să fie pusă la copt. Am găsit în pâine şi o monedă de aur de doi piaştri . Nu mai încăpea îndoială, era un dar de la Carmen. Pentru cei din neamul ei, libertatea e totul, şi sunt în stare să dea foc unu oraş întreg ca să scape de o zi de închisoare. De altfel, femeia era şireată şi, cu pâinea ei, nu-ţi mai păsa de temniceri. Nu-ţi trebuia mai mult de un ceas ca să tai cu pila aceea mică gratia cea mai groasă şi să schimbi la cel dintâi telal ieşit în cale mantaua militară cu o haină civilă. Vă închipuiţi că un bărbat care dibăcise în atâtea rânduri pui de vulturi în cuiburile lor, pe stâncile noastre, nu se codeşte să coboare la mai puţin de treizeci de picioare înălţime; dar nu voiam să fug. Ţineam încă la onoarea mea de soldat şi socoteam dezertarea ca o mare ticăloşie. Această dovadă de aducere aminte m-a mişcat totuşi. Când eşti închis e dulce gândul că ai afară un prieten care îţi poartă de grijă.

(traducere de Al. O. Teodoreanu)

(sursa foto: musicateatromarsi.it)