Cristina Crețu 
Mama cultiva tutun,
De nevoie, să nu ne pierdem via.
Răsadurile de tutun sunt ca salata,
Însă planta aceasta creşte frumos oriunde.
Ne sculam din noapte
Şi mergeam pe drum jumătate adormită.
La capul locului ne îmbrăcam în zdrenţe,
Tutunul e o plantă lipicioasă,
Se lipeşte de suflet şi-ţi face mâinile amare,
Iar lumea vede atent doar frumosul exterior.
Puneam frunză peste frunză
şi le aşezam păpuşi.
Acasă le înşiram pe aţă de in,
Iar după ce se uscau la spatele casei,
Le puneam în lada de zestre a bunicii,
Pe care era pictat un chip angelic de fată,
Şi le făceam baloţi.
Mama primea nişte bani la predare.
În seara aceea limpede ca vinul,
Tata ne făcea gogoşi turnate cu lingura,
Ca în tinereţea lui când îşi gătea singur,
Şi povesteau de oamenii de demult,
Care trăiseră mult mai simplu
Şi cu viile slobode pe coasta dealului.
Dimineaţa, nea Tudor Bulucea striga peste gard:
„Bă, mi-aţi oprit şi mie o păpuşă?”
Duminicile stăteam pe şanţ,
Nea Tudor fuma o ţigară de ziar,
Baba Ioana îşi punea mâna streaşină deasupra ochelarilor
Şi zicea: „Cine e ăla de vine de devale? Al cui o fi?”
În ţărână, desena cu băţul nişte linii,
Eu eram atentă să văd totul,
De parcă desena o lume
Şi îmi era frică să n-o pierd.
