Cine sufla peste mintea și peste inima lui?

Matei Pavel s-a întors singur la hotel. Un fenomen ciudat se petrecea cu el. Ca şi cum ceva din energia creatoare a lui Brenovici ar fi trecut la el şi l-ar fi contaminat, l-ar fi însufleţit, l-ar fi prefăcut în altul. Pentru prima oară de când începuse salahoria zadarnică la tratatul despre putere, acum simțea nevoia să scrie, ardea de nerăbdare să scrie: ideile i se conturau cu limpezime în minte, el, care până atunci nu dovedise decât ezitare și neștiință, acum avea în faţa ochilor întregul, lucrarea despre putere i se desena imaginar în toată geometria sa perfect echilibrată.

A luat pixul, foile albe de hârtie şi a aşternut dintr-o suflare, de parcă i-ar fi fost dictat, capitolul despre Rasputin, la care se împotmolise timp de mai bine de zece zile.

Apoi, febril, a figurat în scris proiectul complet al cărţii, pe capitole şi subcapitole, deodată i se derulau fulgerător în gând toate ideile, toate propoziţiile, toate cuvintele pe care nu mai avea decât să le transcrie în următoarele zile sau săptămâni, căci de acum ele, iată, pre-existau în mintea sa.

L-a oprit din scris întunericul serii care cuprinsese camera de hotel. Nu simţise nici scurgerea timpului, nici oboseala. Ceea ce înainte îl chinuia, acum ajunsese să-i facă plăcere.

Matei Pavel simţea că depăşeşte, că se smulge dintr-un blocaj, dintr-o paralizie mentală, dintr-o exasperantă încremenire, ca în basme când cineva suflă peste o prinţesă moartă şi aceasta brusc şi miraculos se întoarce la viaţă. Cine sufla peste mintea şi peste inima lui? Nu conta, ceea ce conta era că devenea în sfârşit altfel, cum sperase mereu: mai prezent, mai înzestrat cu suflu vital.

De acum era sigur că deţine cheia pentru existenţa lui. Cunoştea pas cu pas, până în cele mai mici detalii, ce urmează să întreprindă. Dimineaţă, îi va telefona lui Floran, să-l întrebe dacă are noutăţi de la firma de avocatură din Ulm, apoi se va pregăti de călătorie, se va duce la Calafat, să vadă ce-l aşteaptă acolo, se va instala, căutând să se acomodeze şi cu locul acela şi, în permanenţă, şi aici şi acolo, va scrie, de fapt, va transcrie, totul e acum în el, ca înregistrat pe o bandă de magnetofon. În fine, foarte important i se părea să meargă în Germania, la Ulm, pe urmele unchiului său necunoscut. Trebuia neapărat să afle cine e acest unchi, trebuia să răscolească trecutul familiei sale şi să găsească un răspuns la această taină.

Numai că neverosimila revitalizare intelectuală și sufletească a fost de scurtă durată şi s-a stins subit, aşa cum şi apăruse. A doua zi dimineaţa, Matei Pavel era la loc cel care fusese dintotdeauna, un ins cu mintea şi privirea împăienjenite, fără speranţă. Se simţea iarăşi un ulcior gol, care parcă n-a ţinut niciodată în el apă rece.

Nu mai ştia cum să continue cartea despre putere, i se şterseseră din minte toate ideile, nu mai întrezărea nici cursul viitor al existenţei sale. Din dimineaţa aceea s-a încurcat, s-a scufundat într-un nimic vârşeţean, fără orizont, în care singurul licăr ce întrerupea monotonia zilnică îl reprezentau întâlnirile cu Teodor Brenovici. Atunci pictorul își vărsa în el, ca într-un recipient care primește tot, șuvoiul dramelor sale sufleteşti şi-i descria în amănunt complicatele desfăşurări ale dublei sale legături sentimentale. Astfel, în rezumat, Matei Pavel a aflat că Gina scăpase cu viaţă după tentativa de sinucidere, dar, în ansamblu, lucrurile nu mergeau mai bine, căci reveniseră la starea dinainte. Adică, Brenovici îşi descoperea un stupid sentiment de gelozie, de posesiune în ceea ce o priveşte pe Gina, ar fi vrut să fie tot timpul cu ea, ceea ce era imposibil. Dar, pe de altă parte, pictorul se întorsese acasă, la familie, căci ajunsese la concluzia că nu poate să renunţe nici la soția sa, după cum nici aceasta nu voia să renunțe la el. Ce mai, o situație imposibilă, practic fără rezolvare!…

În rest, Matei Pavel nu se putea lăuda cu nimic. Orăşelul începuse să fie cuprins de o căldură anormală, era o lună mai aproape toridă, asemănătoare verilor celor mai fierbinţi, Matei Pavel lenevea sau stătea amorţit toată ziua, încetase să mai scrie, îşi pierduse şi râvna de a mai citi pentru lucrare, se tot gândea, dar amâna să meargă în celălalt loc al penitenţei sale, la Calafat, spaţiu dezolant, insuportabil desigur, n-avea nicio îndoială că ar putea fi altfel. I-a telefonat lui Floran şi l-a rugat să-i pregătească plecarea în vreun fel, dacă, bineînţeles, îi stă la îndemână: să anunţe firma de avocatură din Ulm de intenţia sa şi să-i comunice unde anume să se ducă acolo, la Calafat, să-i dea o adresă a viitoarei sale locuinţe, dacă există vreuna,…

Matei Pavel dormea foarte mult în această perioadă şi mereu în somnul său adânc, frământat, visa un om care râde homeric. Nu distingea chipul celui care râde, dar avea bănuiala că trebuie să fie vorba despre unchiul său necunoscut din Ulm. De fiecare dată se trezea speriat şi transpirat, din cauza râsului teribil şi îşi zicea înciudat că, dacă nu s-ar fi trezit chiar în momentul acela, ar fi reuşit, în sfârşit, să zărească fața rudei sale ironice și amatoare de farse. Se ducea la frigider, îşi turna un pahar de apă minerală rece, îl bea însetat şi iar îl cuprindea somnul. Era neîndoios de acum pentru el că stabilirea sa în Vârşeţ era o intruziune, o grefă nereușită și așa va fi şi şederea lui la Calafat şi că, în general, de acum înainte el va fi incongruent cu orice loc din lume. Nu avea încă un răspuns la întrebarea de ce se întâmpla asta.

Zelos, Alecu Floran i-a rezolvat repede, pragmatic ce-i ceruse şi i-a prezentat bine sintetizată situaţia. Da, la Calafat îl aşteaptă o locuinţă, nu va sta la hotel, se pare că, după ştirea sa, hotelul nici nu funcţionează, ci într-o casă, firma a cumpă­rat-o şi a amenajat-o pentru el, iată aici notată adresa, iată şi cheile. Pentru orice are nevoie i se va adresa lui Costel, e omul firmei acolo, aşa cum este el aici. Am scris numele lui, adresa şi numărul de telefon alături, pentru siguranţă. Oricum, Costel va fi acolo negreşit, e informat de sosirea lui, totul e O.K. Acum, în ceea ce priveşte deplasarea în sine: domnu’ Matei preferă trenul sau maşina?, cu maşina se ajunge repede, Stamora Moraviţa, Oraviţa, Orşova, Severin şi, pe malul Dunării, Calafat… Matei Pavel ar fi dorit să spună că a făcut drumul ăsta în urmă cu un an, îl cunoaşte, dar a preferat să întrebe:

– Dumneata ce propui?

– Eu propun maşina, a oferit el îndată soluţia, care era dinainte stabilită.

– Şi cu ce maşină? Eu nu mai am maşină…

– Ba aveţi, a zis Floran, surâzând sapienţial-sardonic. Am uitat să vă spun, iertaţi-mă. Firma tocmai mi-a dat de veste că v-a cumpărat una. Maşina vă aşteaptă, la frontieră, până acolo vă duc eu, cu maşina mea. Pentru înscriere, trebuie actele dumneavoastră. O să se ocupe Costel, când ajungeţi la Calafat…

Matei Pavel a acceptat oarecum resemnat felul cum firma trasa în locul său albia propriei sale existenţe. Lipsa lui de reacţie se datora convingerii tot mai accentuate în ultima vreme că firma şi tot ce ţinea de ea, unchiul, testamentul, Floran, aparţineau altei realităţi decât realitatea comună, în care vieţuise el cum-necum până atunci. Mai mult decât orice, principalul imbold care-l însufleţea în momentul acela pe fostul funcţionar guvernamental nu era moştenirea în sine, ci să desluşească enigma care înconjura această poveste în care intrase până peste cap. Îşi spunea – şi îl speria cutezanța presupunerilor sale – că, dacă va încerca să rezolve enigma aceasta în cheie realistă, nu va avea nicio şansă de izbândă. Întâmplările pe care le trăia cereau un alt fel de abordare, un alt fel de înţelegere a lumii, habar n-avea care anume… Oricum, ştia sigur că nu e normal cum se desfășoară lucrurile. De pildă: ceea ce pentru un ins obişnuit reprezintă o problemă de o viaţă, ceva dificil şi dramatic, la el, iată, se rezolva cât ai bate din palme, în joacă, de către atotputernica firmă de avocatură, de către acest mult prea eficient Floran cu zâmbetul lui nesuferit şi ironic, atât de obraznic-beoţian şi atât de supus, în acelaşi timp. Probabil, unul dintre motivele neexplicite care îl îndemnaseră pe Matei Pavel să grăbească plecarea sa din Vârşeţ era şi acela de a scăpa de mutra greţoasă a lui Floran.

Singura persoană din anturajul său de aici pe care o privea cu simpatie şi de care se despărţea cu strângere de inimă era pictorul Brenovici, atât de încurcat în propria viață, pe care nu era în stare s-o controleze, atât de încurcat în sentimente, ca într-un labirint, fără niciun fir al Ariadnei.

În ultima zi a lunii mai, Matei Pavel şi-a luat la revedere de la Teodor Brenovici, cu un nedisimulat regret, promiţându-i că se va întoarce, va reveni mai devreme sau mai târziu, să-i asculte lamentaţiile pe tema dragostei şi să-i admire opera, care, desigur, până atunci va fi gata.

Cu acelaşi bagaj cu care venise, fostul funcţionar guvernamental s-a suit în maşina lui Floran, întorcându-se în ţară, după planul croit de acesta.

(sursa foto: rasputin.md)