Un şir de mici şi mari catastrofe

Când vorbim despre putere, cel mai important este cine o deţine. Cel care, indiferent de perioada istorică, are puterea absolută într-o entitate statală trebuie să fie mai puternic decât puterea care i-a fost dată. Altfel, puterea îl striveşte. În orice caz, puterea exercită o presiune uriașă asupra celui care o deţine şi îl modifică pe acesta, oricât de tare ar fi el. Ideal este ca puterea să ajungă în mâinile celor care nu iubesc puterea, care o dispreţuiesc chiar. Aceste gânduri haotice şi le nota în caietul său Matei Pavel, sorbind când o înghițitură dintr-o ceaşcă de cafea, când una dintr-un pahar cu suc de portocale. Era o dimineaţă însorită, trecuseră trei zile de când se întâlnise cu biciclistul fantomatic Teodor Brenovici.

Există totdeauna o putere vizibilă şi una invizibilă. Nu neapărat cei care sunt conducători cu numele şi conduc cu adevărat. Aproape fără excepţie, există persoane care-i manevrează din umbră, şi-a continuat Matei Pavel consideraţiile, scrise grăbit, dar caligrafic, cu litere ferm conturate. Era nemulţumit de calitatea comentariului său, dar nu era în stare să exprime mai nuanțat ceea ce voia să exprime. Rezuma o carte despre Rasputin. De pildă, la curtea Rusiei. Teoretic, puterea era deţinută de ţarul Nicolae al II-lea. Dar el era influenţat de soţie, nemţoaică la origine, ţarina Alexa Feodorovna. Iar amândoi erau nişte biete păpuşi în mâna marelui manipulator sau păpuşar, maleficul Rasputin. În ruseşte, rasputsov este desfrânare, iar rasputie este răspântie. Un nume predestinat, s-ar zice. Un copil, Alioşa, întâmplător ţarevici, suferea de hemofilie ereditară, cineva a exploatat demonic situaţia, regii, țarii sunt şi ei oameni, părinţi, au slăbiciuni şi suferințe, iar toate acestea au devenit sursa de nebunească putere pentru Rasputin, un ins fără măsură interioară, destrăbălat şi abject, care a schimbat, vai, destinul a milioane de oameni şi a schimbat chiar istoria. Culmea este că escrocul Rasputin se pare că era un agent al Kaiserului. Dar şi despre Lenin se spune că era.

Scârboasă temă istoria, şi de necuprins, a gândit Matei Pavel şi a aruncat pixul cât colo. N-o să termin niciodată de scris cele o sută de pagini.

Atunci a sunat telefonul.

– Alo, a răspuns Matei Pavel.

– Bună ziua, domnule Pavel, sunt Teodor Brenovici. Ne-am putea vedea?, sunt jos în hol…

– Sigur, sigur, a încuviinţat Matei Pavel.

Telefonul sosea la timp. Îl scăpa de corvoada lucrării la care nu se pricepea şi apoi îi dădea posibilitatea să afle ce s-a mai petrecut cu acest tip frământat de drame sentimentale.

– În zece minute cobor, a adăugat Matei Pavel.

– Vă aştept în cafenea, l-a anunţat celălalt.

De cum a ajuns în hol, Matei Pavel l-a zărit pe pictor. Se pare că renunţase la ideea de a intra în cafenea. Stătea pe un fotoliu, lângă recepţie, îmbrăcat cu nelipsitul său fulgarin gri.

Brenovici a citit în ochii lui Matei Pavel că acesta ghicise că se află într-o stare de spirit de o extremă agitaţie.

– Aşa e, a zis Teodor Brenovici, nu mi-e bine deloc. Iar vin la dumneavoastră fiindcă nu mai ştiu încotro s-o apuc și nu am cu cine să mă sfătuiesc…

– Ce e nou? s-a interesat Matei Pavel, aşezându-se pe celălalt fotoliu.

– M-am mutat la atelier. M-am despărţit de Gina, am părăsit şi familia. Dar ştiu că nu e o rezolvare, totul e provizoriu şi anapoda. Soţia mea m-a căutat, m-a implorat să mă întorc, nu ştiu ce să fac. Iar Gina, la rîndul ei, e convinsă că am părăsit-o fiindcă n-o mai iubesc… O întreagă nebunie… În schimb, zilele acestea, ca o terapie, am pictat, am pictat extraordinar de mult, cu o forţă care parcă nu era a mea. Aş vrea să vă arăt ce-a ieşit, simt nevoia să arăt cuiva pânza asta şi în orăşelul nostru n-am cui, în afară de câţiva profesori de desen prăfuiţi. De-aia v-am căutat…

Matei Pavel l-a însoţit pe pictor la atelier. Era încă sub impresia trudei lui obositoare şi aride la eseul despre putere, nu reușea să fie atent la poveștile despre tribulaţiile pictorului, la care acesta îl făcea părtaş în vreme ce păşeau pe jos spre atelier.

Pictorul povestea şi împingea de coarne bicicleta, ce părea să facă parte integrantă din persoana lui, ca şi fulgarinul fumuriu. Matei Pavel nu prindea decât frânturi: Pe Gina am părăsit-o nu fiindcă n-o iubesc, ci fiindcă o iubesc prea tare; sau: Am înţeles că n-aş putea trăi fără una dintre ele, doar cu cealaltă. Acum încerc să trăiesc fără amândouă; sau: Senzaţia de o certitudine imposibil de refuzat că ea este o prelungire a propriului meu trup. Toate aceste fraze disparate se învârteau prin mintea lui Matei Pavel aidoma unor OZN-uri pe cerul unei zile cuminţi de vară. Emiteau o lumină scurtă şi orbitoare, îi produceau perplexitate, căci nu era în stare să le priceapă, să le așeze coerent în context, apoi cuvintele pictorului se amestecau chiar cu interogaţiile personale ale lui Matei Pavel, care-l nelinişteau atât de mult: Cine mi-a lăsat mie moştenirea asta, de ce am acceptat eu să scriu un tratat despre putere, ce caut eu aici, în orășelul acesta străin și, acum, lângă omul acesta ciudat?

Atelierul se afla la intrarea în parc, într-o vilă cândva impunătoare, acum dărăpănată. Au urcat o scară veche, pictorul a deschis yala unei uşi de lemn masiv şi au pătruns într-un mic antreu. De aici, au intrat în atelierul propriu-zis, o încăpere mare, cu Glass-Wand, ce dădea spre o terasă. Un alt perete era în întregime ocupat de ceea ce Matei Pavel a bănuit a fi opera în lucru a lui Brenovici. N-a putut să vadă lucrarea, căci era acoperită cu o ţesătură care o proteja de praf şi de ochii vizitatorilor de ocazie. Surprinzându-i privirea, Brenovici i-a confirmat lui Matei Pavel:

– Nu vreau să vadă oricine pânza asta. De fapt, nimeni n-a văzut-o până acum.

Iar pictorul nu i-a arătat imediat lucrarea nici invitatului său bucureştean. A căutat, întâi, să pregătească atmosfera cât de cât. L-a rugat să-şi dea jos hanoracul şi să ia loc, l-a întrebat dacă doreşte să bea o şliboviţă. La refuzul lui Matei Pavel, gazda i-a oferit cafea și un pahar cu coca-cola sau cu apă minerală. Matei Pavel a acceptat, iar Teodor Brenovici a pregătit migălos cafeaua pe o mică lampă cu gaz. A luat din frigider coca-cola, apă minerală şi le-a pus pe o măsuţă, împreună cu ceştile de cafea aburindă. A sorbit tacticos. Pentru Matei era limpede că Brenovici încerca să intre într-o altă stare decât cea care-l stăpânise până atunci, încărcată de iritare joasă. Căuta să se elibereze de toate apăsările cotidiene şi să se apropie de pictura sa ca într-un ritual.

– E bună cafeaua? s-a interesat pictorul, iar Matei Pavel a încuviinţat dând din cap, conştient că întrebarea e formală, de fapt, interlocutorul său spera că în felul acesta o să-şi găsească liniştea.

Apoi, Teodor Brenovici l-a iscodit pe vizitatorul său care e prima imagine din viaţă pe care şi-o aminteşte. Matei Pavel a ridicat din umeri spunând că nu mai ţine minte, chiar o să facă eforturi de memorie şi, dacă va desluşi ceva, o să-i povestească altă dată. Atunci pictorul a răspuns el la întrebarea pe care tot el o pusese:

– Eu îmi amintesc totul cu o precizie extraordinară. De puţine lucruri sunt atât de sigur, aşa cum sunt de prima mea amintire de pe această lume. Eram foarte, foarte mic, abia dacă puteam să vorbesc. Şi acea imagine inițială o are în centrul ei pe mama mea tânără, de o frumuseţe supraomenească. Ştiţi, mama mea a murit, în schimb trăieşte mama ei, bunica mea, aţi cunoscut-o, locuieşte la mine… Era într-o zi de primăvară senină, nu departe de aici, în satul său natal, unde mi-am petrecut primii ani. Mama se odihnea la marginea satului, pe malul unei ape limpezi, într-un câmp înverzit, plin de pomi în floare. Mama stătea lângă o căpiţă de fân şi zâmbea trist, înecată în lumină.

– E într-adevăr minunată imaginea, tulburătoare, a comentat Matei Pavel, gândindu-se că în descripţia lui Brenovici există o fisură logică: o căpiţă de fân primăvara, pe un câmp proaspăt înverzit. Dar ce importanţă are, important este că aşa crede Teodor că s-a petrecut scena.

– Pentru mine, această imagine este un rezumat al paradisului, a conchis pictorul şi s-a îndreptat spre peretele ocupat de pictură.

– Lucrarea mea are o strictă legătură cu această imagine, a mai zis el şi a dat în sfârşit la o parte ţesătura de pânză care o acoperea.

Uimit, Matei Pavel a descoperit o operă neobişnuită. Pe pânză era reprezentat un înger-femeie care stătea căzut, cu nişte aripi uriaşe învins-desfăcute, lângă o căpiţă de fân. Deşi toată scena era inundată de lumină, faţa îngerului era stăpânită de un zâmbet de o tristețe nelămurită și infinită, ce părea că vorbește despre presimțirea sfârșitului. Curând descopereai că, de fapt, îngerul este închis ca într-un mormânt, fără scăpare, într-un poliedru transparent, cu nenumărate feţe, și mai descopereai că poliedrul era de fapt un diamant, iar pe fiecare faţă a lui era proiectat chipul îngerului-femeie, acelaşi şi mereu altul, neliniştitor şi plin de secrete.

Matei Pavel a privit îndelung, în tăcere, opera lui Teodor Brenovici. N-a găsit de cuviinţă că trebuie să comenteze în vreun fel. Era mut de surpriză. Pânza omului din Vârşeţ depăşea cu mult aşteptările ale sale. Sigur, nu era un specialist, dar, pe el, așa, ca profan, pictura îl emoționa teribil, neașteptat, oricum. De acum îl privea cu alţi ochi pe Brenovici. Talentul acestuia îi părea ieşit din comun. Între ipostaza cotidiană, omenească a lui Teodor Brenovici şi dimensiunea aceasta a sa creatoare exista o grozavă prăpastie: pe cât de vulnerabil, de fragil, de nesigur pe el era omul, pe atât de puternic era artistul, în acelaşi trup se adăposteau două făpturi șocant de diferite.

Într-un târziu, Matei Pavel a întrebat:

– Îngerul al cui chip l-a împumutat, al mamei dumneavoastră?

– Şi pe al ei, şi pe al Ginei. În mod cu totul straniu ele două seamănă frapant…, a răspuns pictorul şi a acoperit la loc, cu maximă atenție, pictura imensă. Nu e încă gata, mai am de lucrat. Ochii, privirea, proiecțiile pe laturile poliedrului nu sunt gata. Privirile trebuie să aibă profunzime, prin ochi trebuie să ajungi, ca printr-o poartă, ca printr-un coridor, până în adâncul sufletului.

S-au aşezat iar la măsuţă şi au sorbit din paharele cu coca-cola. Brenovici observase ce impresie deosebită îi lăsase lucrarea sa musafirului şi era încântat, silindu-se însă să nu-și dezvăluie sentimentele. De altfel, era foarte schimbat în comparaţie chiar cu el însuşi, cel care sosise la hotel, în urmă cu câteva ceasuri, frământat şi confuz. Acum era sigur pe sine, împăcat şi chiar fizionomia i se transformase, era mai armonioasă şi mai luminată.

Atunci s-au auzit bătăi în uşă şi o voce care-l striga pe pictor. Brenovici a deschis şi în încăpere şi-a făcut apariţia o bătrânică durdulie, congestionată la faţă, speriată, care dădea din mâini în semn de mare necaz şi i se adresa gazdei în sârbeşte, pe un ton ridicat tânguitor. Matei Pavel nu înţelegea nimic din ce spunea femeia, dar își dădea seama că n-a adus o veste bună, din moment ce Brenovici, ascultând-o, devenea livid şi era cuprins de un tremur plin de nervozitate.

Pictorul şi-a pus în mare grabă fulgarinul cenuşiu şi a dat lămuriri musafirului său:

– E femeia care o ajută pe Gina la gospodărie. Trebuie să plec, iertaţi-mă. Gina e la urgenţă, a încercat să se sinucidă. A înghiţit un tub de tranchilizante.

– Vai de mine!… a exclamat Matei Pavel. Dacă aveţi nevoie de ajutor, vă însoţesc.

– Nu, nu, nu e cazul. Încă o dată, iertaţi-mă. Dar asta e: viaţa mea e un şir de mici şi mari catastrofe din care nu pot să mă sustrag. Vă mai caut eu…

(sursa foto: kroscienko.pl)