Adrian Sângeorzan 
Spre dimineaţă a venit curentul electric şi maşina Salvării pe care nimeni n-o mai aştepta. Au luat-o pe Dasha cu gemenii ei fără nume. Era mai bine că n-aveau nume, m-am gândit eu, pentru că astfel nici nu puteau fi încurcaţi între ei. Două fiinţe care, deşi născute, n-aveau încă identitate.
-Care s-a născut primul? întrebă asistenta de la salvare.
Nici Dasha nu mai era sigură aşa că problema asta avea să rămână nerezolvată pentru tot restul vieţii lor.
După ce-am rămas numai noi, familia, Tamara şi mama au început să adune resturile din bucătărie. Bunica şi-a întrebat sora cu voce joasă:
-Şi zici că gemenii se trag de la banca de spermă? Mătuşa Anastasia dădu din cap.
-Nu numai că seamănă între ei mi se pare că mai seamănă şi cu altcineva. Au părul roşu de cum s-au născut. Am încercat să trec în revistă bărbaţii roşcaţi pe care-i cunoşteam şi nu mi-a venit în minte nici unul.
După două zile mama s-a întors la Moscova cu trenul. Avea acolo afaceri de pus la punct, comisioane de făcut plus viza mea americană care era ca şi rezolvată, zicea ea. Eu ştiam că la mijloc trebuie să fie fost Gari, mafiotul de care continua să rămână legată prin fire pe care eu nu le înţelegeam. Cât fusese plecată trecuse pe la noi de două ori ca să ne aducă bani trimişi de mama. De ce trebuia să ne trimită bani şi lucruri prin Gari? N-am fost niciodată apropiat de bărbaţii cu care se încurca mama. Când mă mângâiau pe cap îmi venea să-i muşc ca un câine. Pe Gari mai ales. Mă durea în cot de toţi banii, limuzinele, barurile şi bodyguarzi lui fioroşi. Mama zice că-i datorează plecarea în America şi că el era acela care aranjase totul la consulatul american. Nu-mi venea să cred că putreziciunea şi corupţia noastră pătrunseseră până şi în clădirea aceea albă impozantă, cu steag american la poartă. Eram sigur că Gari, pentru care mama lucrase, fusese cel care-i învineţise de câteva ori ochii.
Restul zilelor am rătăcit prin Klin un orăşel frumos în care trăise şi murise Ceaikovski, compozitorul preferat al tatălui meu. E o simfonie a lui, a-nu-ştiu câta pe care când o aud mi se face pielea găinii. E ca şi cum tata ar fi acolo lângă mine în fotoliu, cu ziarul în mână. Muzica mă face să cred că Dumnezeu există, deşi ceea ce ascult eu în căşti poate să vină de oriunde. Există şi un muzeu al lui Ceaikovski în Klin, însă eu voiam să stau într-un cafe-internet, iar seara voiam să-mi bag puţin nasul în vreo discotecă. Nu se compara cu Moscova, aşa cum cred că nici Moscova se poate compara cu New Yorkul. N-aş fi putut trăi la ţară pentru nimic pe lume.
Dasha se întorsese din spital cu gemenii ei încă fără nume care, deşi se cam îngălbeniseră, păreau sănătoşi şi plini de viaţă. Mătuşa o ajuta să-şi aranjeze casa şi umblau toată ziua după hăinuţe albastre, care trebuiau cumpărate de două ori. Dasha era foarte săracă, avea frigiderul gol şi de-abia îi ajungeau banii de curent şi gaz. La ţară, toţi trăiau la limita supravieţuirii, deşi păreau a fi chiar ei cei care-o inventaseră. Cumva se descurcau.
După încă patru zile ne-am întors la Moscova. Am promis c-am să le scriu din America. Blocul dărâmat, la care încercasem să nu mă mai gândesc, era tot acolo, înconjurat de un cordon al poliţiei care păzea nişte ruine în care putrezea Tania. Unii fuseseră găsiţi vii, dar ea nu era printre ei. Cea mai mare cantitate de explozibil fusese pusă exact în debaraua în care ne iubeam noi. Apartamentul lor, aşezat chiar deasupra depozitului cu explozibil, trebuie să fi fost pulverizat pur şi simplu, bucată cu bucată, moleculă cu moleculă. Ideea că poate Tania însăşi se pulverizase îmi făcea mai bine decât ideea că trupul ei sfârtecat putrezeşte între dărâmături. (va urma)
