La cules de castraveți

Pavană în peisaj marin – 18

Ne-am urcat grămadă în maşina lui şi am pornit la drum. Eram puşi din nou pe hărmălaie, zbieram, cântam şi făceam bancuri şi Vârtosu ne răspundea vesel din ca­bina lui, claxonând în ritmul cântecelor noastre. Şoseaua era pustie, ne simţeam ca nişte exploratori mergând spre un teritoriu încă nemarcat pe hartă. Deşi Vârtosu ne spusese că nu-i capătul lumii nici acolo.

Am ajuns după vreo trei ceasuri, poate să fi fost mai mult, ne mai oprisem pe drum de câteva ori. Ne-a dat jos, ne-a spus încotro să mergem şi pe cine să căutăm şi pe urmă şi-a văzut de drum. Avea să mai vină să ne vadă spre seară sau în zilele următoare, când o să aibă nişte clipe libere. Ne-a salutat cu două degete la tâmplă, pocnindu-şi călcâiele şi noi am făcut la fel, pe când urca din nou la volan. După ce s-a risipit praful din urma lui, ne-am uitat unul la altul.

– Ei? am zis.

– Facem cum ne-a spus şi vedem noi.

Ne-am săltat catrafusele şi am pornit peste câmp, spre bărăcile pe care ni le arătase. Nu vedeam ţipenie, doar nişte găini scormoneau în ţărâna uscată şi un câine umbla de colo-colo cu limba scoasă, fără să ne bage în seamă. Le-am zis să mă aştepte şi am deschis o uşă pe care scria „Cantină. Intrarea strict interzisă în afara ore­lor de program“. Dar nu era afişat niciun program.

O încăpere mărişoară, cu câteva mese de tablă şi scaune dintr-alea ca la grădinile de vară, strâmbe şi cu vopseaua scorojită. Un fum să-l tai cu cuţitul. La o masă, patru ţipi şedeau în faţa unui maldăr de sticle de bere. La o alta, unul cu un creion chimic după ureche şi nişte hârţoage în care se tot uita. S-au întors toţi spre mine.

– Ce pofteşti? m-a întrebat amabil tipul cu hârţoagele.

M-am îndreptat spre el. Ceilalţi şi-au văzut de munca lor, discutând zgomotos.

– Am venit pentru angajare.

Cred că dacă ar fi avut şi ochelari, i-ar fi căzut de pe nas de uimire. I se părea că nu auzise bine.

– Ce spui?!

– Nu sunteţi nea Fane?

– Ba bine că nu. Fane Croitoru.

Nu prea înţelege de unde îi ştiu numele, dar n-a zis nimic. Am repetat:

– Am venit pentru angajare.

– Ce angajare? Te-a chemat cineva?

– Nu.

– Atunci ieşi pe uşa aia de colo şi vezi-ţi de drum. Azi nu se fac angajări.

– Când se fac?

– Numai lunea.

Era miercuri, însemna să pierdem aproape o săptămână degeaba.

– Am venit să culeg castraveţi, am zis.

– Ce să faci??

Se mira de parcă i-aş fi arătat moaştele Sfântului Sisoe. Grozav îmi mai plac mie tipii care mai că nu rămân meduzaţi când le spui cea mai banală vorbă. Am repet sperând că n-o să facă un infarct :

– Am venit să culeg castraveţi.

– N-avem nevoie de oameni. Nici de dumneata.

– Şi cine o să-i culeagă?

Nu se aştepta să-l iau tare. Gigi îmi spusese să-l iau tare.

– Asta-i treaba mea. Ţi-am spus să-ţi vezi de drum. Vezi că pe uşa aia scrie cine să intre aici şi când.

– Nu scrie.

– Mai citeşte o dată.

– Nea Vârtosu mi-a spus să venim la dumneavoastră.

– Care „venim“? El te-a trimis? De ce nu spui de la început? Vârtosu ăsta nu ştie decât să-mi trimită toţi neisprăviţii pe cap?

– Nu sunt neisprăvit. Mi-a spus că aveţi nevoie oameni care să culeagă castraveţii.

– Şi tu crezi că io pot să-i angajez pe toţi care vin aşa de capul lor ?

– Cum ar trebui să vină?

N-a răspuns. Şi-a vârât creionul chimic între buze, gândindu-se. Făcea eforturi vizibile. S-a întors în cele din urmă către masa celor patru:

– Mă, Vasile, nu-l iei p-ăsta în echipa ta?

– N-am nevoie, a răspuns după multă vreme, cu un glas răguşit, cel pe care îl chema Vasile.

– Vezi, poate că ai.

– Mă, cutare, s-a întors Vasile către mine, te văd băiat tânăr, n-ai nevastă, n-ai copii, de ce nu te duci tu să te plimbi, sau să te scalzi la mare?

– De acolo vin.

– Apucă-te, flăcău, de altă meserie. Aici e greu.

– Nu mi-e frică de muncă.

– Ce zici de ăsta? i-a întrebat Vasile pe comesenii lui.

– Nea Vârtosu a zis că n-aveţi oameni şi ne-a adus până aici.

– Cum adică „ne-a adus“? s-a interesat nea Fane. Îşi scosese creionul din gură. Un colţ al buzelor devenise vi­neţiu.

– Suntem cinci. Ceilalţi au rămas afară.

– Ce spui? De ce nu-mi zici, dom’le, de la început aşa ?

– Nu mi-aţi dat timp.

– Şi toţi sunt ca tine?

– Toţi.

– Şi ce-ai vrea să fac io cu o şleahtă de puşti?

– Nu suntem puşti. Terminăm liceul la anul.

– Ce spui, dom’le? Etete chestie, suntem intelectuali.

Nu merita să mă iau în beţe cu el. Am tăcut.

– Vino mâine sau în altă zi să văd ce pot face. De unde sunteţi?

I-am răspuns.

– Băturăţi atâta drum până aici? N-aveţi o doagă.

– Venim de la mare.

– Aha.

– Şi până mâine ce facem?

A făcut un efort de gîndire.

– Vedeţi şi voi. Sau duceţi-vă pe câmp. Mi-a spus unde. O să daţi acolo peste nişte oameni. Dacă vă iau cu ei, e-n regulă. Ne socotim după aia.

L-am salutat milităreşte, făcându-l să zâmbească. Îi plăcuse, se simţea mare şef. Am făcut stânga împrejur şi am ieşit. Celor patru puţin le păsa de mine, erau mai decişi ca oricând să învingă armata de sticle de bere. Se vede că ştiau vorba că multe muşte porcul înving.

Le-am făcut un rezumat concis băieţilor, n-avea rost să-i sperii cu detaliile nesemnificative. Ne-am dus în direcţia de care îmi vorbise nea Fane. Nu ştiam ce să facem cu tot calabalâcul şi l-am cărat cu noi. Ardea soa­rele şi nu bătea un firicel de vânt. Nu mai văzusem de o veşnicie un norişor, acolo, să ne facem măcar o idee. Ne era sete, dar ne-am fi plâns degeaba. Am mers destul până am ajuns la Eldoradoul nostru. O stivă mare de lăzi goale într-o parte; în alta — lăzi pline cu castraveţi pe care le tot aranja un moşneag. Alături îşi înjghebase un fel de umbrar, sub care se retrăgea când nu mai suporta soa­rele; pălăria nu-i era de ajuns.

Ne-a primit binevoitor.

– Ce-i cu voi, flăcăilor? Ai cui sunteţi?

I-am spus cam cine suntem şi de unde, nu era să-l ameţim şi cu arborii noştri genealogici, că l-ar fi apucat durerea de cap. Ne-am mirat că nu s-a mirat defel. Se vede că de la o vârstă încolo nu te mai surprind prea multe. Sau pentru că în oala acoperită nimeni nu ştie ce fierbe, nu era să facă presupuneri doar aşa, să se afle în treabă.

– Cine v-a trimis aici?

I-am răspuns.

– Aha, a zis. Ăstuia i se spunea pe vremuri nea Fane Banditu’. Aveţi grijă.

– La ce să avem grijă? Ne-a spus să venim aici şi asta-i tot.

– Păi vedeţi? Nu v-a pus să semnaţi nici un docoment, nimica?

– Nu. Era prea ocupat cu nişte hârţoage.

– Şi la plată cum o să fie?

La asta nu ne gândisem şi nu ştiam ce să-i răspundem.

– Aşa au mai fost fo câţiva p-aicea şi-au plecat după fo două zile. S-au ales cu praful de pe tălpi.

Îşi dăduse pălăria neagră şi veche mai pe ceafă şi ne cântărea pe rând cu ochii lui mari. Avea o cămaşă fără guler, încheiată sub mărul lui Adam, şi nişte mustăţi mari şi albe. Semăna cu bunicii din toate pozele cu bunici. I-am spus-o, a râs şi m-a bătut pe umăr.

– Las’ c-o să am eu grijă de voi. Numa’ să-mi faceţi treabă. Mie să-mi ziceţi Moş Spiridon.

– Facem, i-am răspuns într-un glas.

– Vasile era pe-acolo? a întrebat.

I-am povestit ce văzusem.

– Aha, a zis, nu şi-au terminat gustarea de dimi­neaţă. S-o ţineţi pentru voi, da e bine să ştiţi. Vasile ăla e şef de echipă. Şi ceilalţi la fel. Se arată pe la miezul zilei, uneori nici nu-i vezi. Nu-i nicio scofală să te pui rău cu ei, da’ e bine să nu-i laşi să te-ncalece.

Nu prea înţelegeam.

– O să-nţelegeţi mai încolo. Cât aveţi de gând să staţi pe-aicea?

Am ridicat din umeri, nu ştiam nici noi.

– Bine, a zis. Treabă e destulă pentru toată lumea, ba încă şi pe deasupra.

Ne-a spus se trebuie să facem, mergem în şir cu câte o ladă după noi, culegem frumuşel castraveţii şi-i punem în ea. E bine să-i sortăm într-un fel, cei mici şi frumoşi de-o parte, ăi bătrâni de alta. E greu la început, pe urmă am şi uitat că a fost greu.

Am luat vreo două lăzi din grămada goală şi am intrat în grădină. În prima clipă am crezut că am nimerit în vreun lot experimental al unui cămin de gerontologie. N-am văzut decât vreo două-trei femei, poate şi un băr­bat, de vârstă mijlocie, restul păreau să fie gemenii moşu­lui cu lăzile, doar că n-aveau mustăţi. Bună treabă, ne-am zis, aici e de noi. Cu ăştia, nici nu începem bine culesul şi ajungem fruntaşi. Se vedea că în unele lucruri nu ne căzuse caşul de la gură. Ţânţarul crede că el duce carul.

– Ne primiţi în mijlocul vostru? am întrebat.

– Cum nu, maică. Da ştiţi cum se face treaba?

N-am răspuns provocărilor.

Am cules un rând voiniceşte. La al doilea, am lăsat-o mai moale, soarele era pus să ne creadă pui la rotisor. Ne simţeam şalele înjunghiate. Băbuţele din jur au înce­put să ne dea poveţe: cât să ne aplecăm, în ce ritm să înaintăm, cum să sortăm castraveţii, cum să-i punem de-o parte pe cei îmbătrâniţi. De data asta am ascultat. Ni se făcuse tare sete. Aveau şi apă într-un ur­cior, încă rece. Nu mai băusem dintr-un urcior. Ne-am interesat, nu numai din politeţe, cum stau lucrurile în satul ăla. În afară de legume, mai aveau porumb prin alte părţi, foarte departe. Se pare că nu câştigau prea mult. Legume creşteau berechet, doar să se strice pe cîmp. N-avea cine să le culeagă. Oamenii locului erau puţini. Mulţi mai tinerii lucrau foarte departe, la oraş, făceau naveta săptămânal; unii se mutaseră de tot acolo. Mecanicii sau inginerii făceau şi ei naveta, în sens invers, câteodată li se defectau maşinile pe drum şi nu mai apucau să vină decât în ziua următoare. Când vin lucrători sezonieri, ca noi, e ca la bâlci: şeful de echipă angajează dacă-i de acord contabilul, acesta se duce la primar, care cere avizul inspectorului financiar şi ăsta fie e în conce­diu, fie nu e de acord cu sistemul de plată. Le-a povestit un flăcău de la un ziar, care urmase traseul ăsta, cu noi trebuie să fi fost o şmecherie de s-au lămurit lucrurile pe loc. Poate nici nu s-au lămurit, mai ziceau, făcând să ne sune şi nouă iarăşi un clopoţel.

Evident că n-am aflat astea decât pe îndelete, în timp, după ce văzuseră că ne dăm toată silinţa, chiar dacă suntem nişte nepricepuţi, dar tot omu învaţă că d-aia e om. Şi după ce ne descususeră cu răbdare şi aflaseră că so­sisem cu Gigi Vârtosu. Una din bătrâne îi era mătuşă, alta, naşă, un altul era văr cu taică-su. Ăla era rudă cu tot satul. Se pare că erau convinşi că Gigi n-o să tragă după el nişte leproşi. Sau Calul Troian.

După vreo două ceasuri au făcut o pauză şi ne-am strâns cu toţii în jurul umbrarului lui Moş Spiridon. Nici şefii, nici alţii nu apăruseră până atunci. Ne-au descusut ea la carte, cum de umblăm singuri prin lume, încotro, şi ce-am văzut şi ce ne trece prin minte. Clătinau din cap înţelepţeşte şi se minunau că băieţi şi fete atât de deş­tepţi şi de frumoşi ca noi n-au scornit ispravă mai isteaţă decât să se oprească în satul lor. Mătuşa lui Gigi Vârtosu punea cele mai multe întrebări, ca un şef de clan:

– Fătuca asta cine-i?

I-am spus.

– Dacă-i sora voastră e bine. Şi voinicu ăsta care ştie să lucreze şi tace tot timpul?

I-am relatat în două vorbe soarta mutului.

– Aoleo, maică, păcatele mele, a zis ducându-şi palma la gura făcută pungă. El e-un oropsit şi io mă dau la el. Las’ că am io grijă.

Nu ştiam ce vrea să spună.

– Unde-o să dormiţi? V-a spus ceva Banditu? V-aţi înţeles cu el?

Am ridicat din umeri şi ne-am uitat unul la altul. A îndrăznit Baronu:

– Gigi spunea…

– Las’ c-am înţeles. Io o să mă duc să vorbesc cu ţaţa Gica la cantină.

Au şopocăit între ei un timp. După care mătuşa lui Gigi Vârtosu a plecat spre sat. Ne-au spus ceilalţi că dacă tot se face mâncare pentru inginer şi vreo câţiva care-s navetişti, ce mare lucru să mai arunci cinci cartofi într-o oală. Or să socotească ei cât costă când ne-or da paralele pentru muncă. Mătuşa lui Gigi avea să treacă şi pe la bărăcile alea să le spună să deschidă uneia lacătul, să avem unde dormi la noapte. Ne mira atâta solicitudine, mă gândeam că nu avuseseră cam de multişor oaspeţi de orice fel, să nu mai vorbesc de oaspeţi de seamă ca noi. Bănuiam că are şi ceva trebşoare prin sat, ceea ce mi-au spus-o şi ei. Şi parcă bănuind gândurile mele necurate, ne-au mai zis că femeia e moartă după nepotu-su şi dacă ăsta aduce pe cineva în sat sau în casă, pentru ea ăia-s ca sfinţi. Am dat din cap şi noi, spuse dintr-astea nu se comentează: n-ai cum, îţi iau piuitul.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura „Cartea românească”, 1988)

(sursa foto: munca.top)