Gabriela Pachia 
Se goleşte lumea de trainice-nceputuri,
ştim tot şi toate, avem numai trecuturi…
Ne-am stilat topica, trofic ne-am desăvârşit,
taraful vântului premeditat ne-a pustiit…
Aniversăm o mie de bromuri în lucruri sfinte,
fericirea decorticată zace-n roşii boabe de linte…
Nu se mai adună fagii la sfat în serile cu lună…
Lirele din cunună au zgrunţuros iz de gordună…
Potlogari deghizaţi în brutari, dulci iahnii de post,
zăbrele docimologice, bronşite ‛low-cost’…
Campionate locale de lobotomie,
almanahul norocirii ros într-o colivie…
Minciuni cu cozoroc, memorii bine cambrate,
erezii epileptice statornic bifate…
Cancere ciup-ciup aleargă ignorând semafoare,
gustă limfa, pancreasul, stomacul cu fervoare…
De cum râvnim merluciu-n rozmarin din vitrină,
Onor. Mallul grabnic ne retează de la rădăcină.
Amfiteatrul sedentarei rugine e arhiocupat —
lampadare de fluturi, nimfe sibiline, gând mat,
concursuri de dileme, mercantile migrene,
melatonină pură, tincturi, tonice obligene…
Glaucomul înserării ne-amorţeşte vatra,
zerouri placide ne înnegurează dalta…
Suntem mai mari sau egali cu visurile noastre,
doar că şi visurile sunt împărţite-n caste…
Ne sincronizăm clepsidrele serendipice,
facem inchizitorului-şef reverenţe orfice…
Matriţele-ntâmplării moşesc prozaică însăilătură —
găvane în prea-lesne trădătoarea armătură…
Iubirea de ţară se livrează prompt în tranşe,
rapsozi tricolori bezmeticesc bătrâne manşe…
Fibroase isterii post-postmoderniste ucid
şi pradă cade brav melonul cel mai lucid…!
