Ana BartonAna Barton
17.09.2018

Copiii care pleacă și cei care rămân

Copiii care pleacă o fac noaptea, în mijlocul străzii. Acolo își râd ei plânsul zidit. Cu ei în brațe sunt copiii care rămân. Rămân dimineața, când s-au urcat copiii care pleacă în mașinile care-i duc în orașele cu aeroporturi. Așa am văzut eu acum două nopți și nu există plasturi sau șervețele care să-mi oprească nici plecarea unora, nici rămânerea celorlalți. Și nici nu plâng, că mă doare prea rău.

Să vă spun cum. Fata mea are câțiva prieteni foarte apropiați. Am zis aiurea câțiva, că sunt mulți, doisprezece. Sunt prietenii pe care i-a cunoscut acum vreo trei ani, într-o vacanță la părinții mei. Sunt prietenii ei de la Târgoviște, cei mai dragi, cei mai buni. Are câțiva prieteni buni și aici, la București, acasă, și a făcut ea ce-a făcut că i-a întâlnit pe unii cu ceilalți și acum sunt toți prieteni. Eu știu ce-nseamnă prietenii de la bunici, că așa mi-am trăit și eu vacanțele copilăriei și adolescenței și serile de sâmbătă, târzii în noapte, că pe-atunci nu erau weekenduri, ajungeai sâmbăta după-amiaza și plecai înapoi duminica după prânz.

Prietenii fetei mele sunt toți în inima ei, nedespărțiți și îmbrățișați. Când unul are teză, au, de fapt, toți. Când unii au bac, am chiar și eu bac. E al doilea an când dau bacalaureatul și mă gândesc că-s pregătitiă pentru peste doi ani, când o să-l dau de-adevăratelea. Știu emoțiile lor, știu ce știu ei mai bine, știu ce nu știu prea bine, ce-i sperie dacă e să cadă, la ce facultăți se-nscriu, ce conțin eseurile lor motivaționale pentru admiteri. Dau bacalaureat și admiteri cu ei și le trăiesc cu ei. Îi iubesc pe acești copii. Oricum, bacul de anul ăsta a fost mișto, cel puțin la istorie. 🙂

Vineri-seara am primit un mesaj pe uațap de la unul dintre copii. A dat bacul, l-a luat foarte bine, iar acum pleacă din țară. Mi-a scris așa: „Când vii la Târgoviște? Poți mâine? E ultima mea seară. Duminică plec de tot, ieșim sâmbătă-seară toți.“ Făcusem planul cu bărbatu-meu că ne ducem, dar nu vorbiserăm dacă sâmbătă sau duminică. Am hotărât că sâmbătă. Am ajuns, am stat câteva ore cu ai mei și-apoi am ieșit cu toți copiii, cu mama unuia dintre băieți, o femeie frumoasă și francă, și cu mătușa uneia dintre fete, căci părinții fetei sunt plecați amândoi la muncă în străinătate, iar ea trăiește de doi ani cu mătușa ei minunată.

Am luat-o toți la pas prin oraș, eram mulți și-am găsit cu greu un loc unde să-ncăpem toți, fără să stăm în grupuri. Am stat acolo câteva ore, am mâncat, ne-am băut limonadele, am ascultat muzică, ei au povestit ce-au făcut la mare, că tocmai s-au întors, am cântat, am râs, am vorbit. A fost frumos, foarte frumos.

La miezul nopții, ne-am ridicat și-am plecat. Am luat-o tot pe jos, prin centru, vorbeam și râdeam toți, eu îl țineam în brațe pe băiatul care la patru dimineața urma să plece și care mi-a spus că cel mai devreme va veni la anul, că nu e sigur că va putea la Crăciun. Ne-am oprit în fața primăriei, c-am găsit primul felinar care să ne cuprindă pe toți, să ne facem și noi poze, să aibă și el, să avem și noi. Am făcut poza asta de grup, apoi toți băieții, apoi toate fetele, pe urmă fiecare s-a dus lângă el și și-a făcut poză, apoi a ieșit o mireasă dintr-un restaurant, iar el a alergat râzând și-a făcut poză cu mireasa.

De-acolo am plecat, am dus-o acasă pe mătușa fetei, mama băiatului plecase cu o oră înainte, că intra la serviciu la cinci dimineața, iar acum era deja unu noaptea. Am găsit niște bănci în fața mitropoliei, ne-am așezat și-am așteptat să mai vină două fete, care nu mai știu așa bine orașul, au plecat de mici, una în Franța, cealaltă în Marea Britanie, vin în vacanțe, nu în toate vacanțele, vin și nu dorm niciodată cât stau aici, trăiesc fiecare secundă și pe urmă pleacă iar la părinții lor, la școlile lor, în țările… lor.

Am stat acolo și am vorbit despre cei care pleacă și cei care rămân, despre dragoste, empatie, durere, teamă, despre necunoscut, despre cum viața nu seamănă prea bine cu planurile de viață, despre schimbări, despre educația emoțională, cea care face diferența, cea care atât de mult ne lipsește, care nu se-nvață la școală, o deprinde fiecare de pe unde poate, cum poate, care mai fript, care mai zgâriat, care mai învinețit, care chiar zdrobit.

Era noapte și eram doar noi, nimeni pe stradă, nici mașini nu prea treceau. Eram noi și vorbeam despre picul de lumină al fiecăruia dintre noi, eram noi și mai scăpam cuvinte tari și râdeam toți deodată, eram noi, iar eu am înțeles de ce ei preferă să stea noaptea unii cu alții, că ziua e prea multă lume, lume grăbită, lume obosită, lume deranjată de râsul lor, lume îmbătrânită în amar, care aruncă asupra lor multe reproșuri, aruncă pe copii ce n-au reușit ei în viață, lume care încă trăiește cu „pe vremea noastră era altfel“ și pune în fața copiilor și tinerilor oglinda asta mincinoasă.

Eram noi și-am vorbit despre faptul că a vota este un drept, dar și o răspundere societală, dar și despre faptul că noi, părinții lor, nu am fost în stare să ne punem și să le punem în buletinele de vot decât răul cel mai mic, și-aici le-am zis că nu cred că mare lucru se va schimba curând, dar tot trebuie să votăm, eram noi și-am vorbit despre noi, despre durerea copilului care pleacă și-i vom lipsi, despre durerea copiilor care rămân și le va lipsi el, despre temerile lor, despre iubire și emoție, despre răul pe care ni-l facem singuri prin nepăsare, un rău mai mare decât ne pot face toți politicienii la un loc, despre frica de a fi departe, într-o societate necunoscută, despre groaza de a fi aproape, indiferență lângă indiferență, aici. Și-apoi ne-am îmbrățișat cu sfâșiere.

(foto din arhiva personală)