Cristina Chirvasie 
Vacanța. Timpul nostru de spectator. Răstimpul nostru care stă cocoțat pe gardul visării și privește, copilărește, spre libertatea la care jinduim mereu, libertatea aceea care ne îmbracă viața în haine de sărbătoare. Omul e făcut să fie liber și să-și trăiască fiecare început al zilei ca o dimineață a Facerii lumii, așa cum seara își aliniază în minte doririle ca niște mărgele de sticlă prin care își poate zări mai bine visările. Mărgelele acestea de sticlă seamănă mult cu vacanțele noastre sau cu ale celor mai mulți dintre noi.
Diminețile de vacanță au o mireasmă aparte, din care lipsesc dulcegăriile. Pentru că, relaxate sau mobilizate, nu lasă loc de sentimentalisme. Diminețile de vacanță sunt serioase. Ele îți încearcă „da”-ul și „nu”-ul pe care le spui existenței. Dimineața de vacanță e tomograful la care poți să-ți vezi realitatea, e momentul prin care, dacă vrei, poți relaționa cu clipa ta și poți fi sincer cu ea.
După-amiezile de vacanță sunt ca un pod peste azi și mâine, de pe care poți zări ieri-ul suspendat în fiecare clipă între propria realizare și neantul din care vine. După-amiezile de vacanță seamănă cu o scenă turnantă în care actele vieții tale pot căpăta rezonanțe înnegurate sau solare, după cum cuvintele, gândurile și faptele tale le-au împlinit.
Serile de vacanță sunt, pentru mulți, preferatele. În culcușul lor tihnit sau exuberant ne schimbăm dichisul și privim apusul sau cerul înstelat, ca și când l-am vedea pentru prima dată. Serile de vacanță se străduiesc pentru noi să ne alunge din suflete imaginile urâte și să le implanteze pe cel frumoase. Strădania aceasta presupune o profundă cunoaștere a imaginației.
Vacanțele sunt, așadar, răstimpul nostru nobil care ne divulgă, dacă îl ascultăm, o taină, cea a libertății asumate, trăite pe de-a-ntregul, și o sentință care ne spune că viața fiecăruia dintre noi este, de fapt, cea mai importantă operă din lume.
În vacanță mă gândesc deseori la Mihail Sebastian, la solara lui dramaturgie, la Jocul lui de-a vacanța și la Steaua lui fără nume. E limpede că, în literatura noastră, Sebastian a fost un maestru al mărgelelor de sticlă. Și asta pentru că nu și-a limitat personajele. Dacă nu aș avea surprize în timp ce scriu, dacă eroii mei nu și-ar păstra libertatea de a face ce vor ei, chiar împotriva mea și împotriva limitărilor mele, n-aș mai scrie, nota în ineditul său Jurnal. Și, câteva pagini mai încolo, devoala simplu, fără reticență, într-o singură frază, esența fascinantei lui dramaturgii: Această plimbare între viață și imaginație, această colaborare a visului și a faptului ireal mi se pare cea mai frumoasă voluptate a scrisului.
Mihail Sebastian (sursa foto: alchetron.ro)
Jocul de-a vacanța are o construcție aparte pentru că prin el Sebastian a izbutit să coaguleze o pledoarie impecabilă pentru visare, folosindu-se de un calapod dramatic pur realist. În toate variantele de spectacol (scenic, radiofonic sau tv) și în toate interpretările personajelor lui, Jocul lui Sebastian ne pune pe tavă o rețetă a regăsirii noastre care nu poate să aibă loc decât printr-o decablare de la lume și o împrietenire cu tăcerea cea bună, tăcerea firească, tăcerea în care poți auzi glasul conștiinței care strigă la tine clipă de clipă, dar pe care (a)larma cotidiană nu-ți permite să-l mai poți lua în seamă. Ștefan, Corina și Bogoiu formează un triumvirat al fericirii pe care ne-o dorim și după care alergăm o viață întreagă. Fericirea aceasta are capul sus, în cer, dar picioarele îi sunt pe pământ.
Radu Beligan, în rolul lui Ștefan din „Jocul de-a vacanța”
(sursa foto: aarc.ro)
Se spunea odinioară că, dacă umbli cu capul în nori sau dacă ai în cap numai fluturi, înseamnă că ești condamnat la ratare. Cred însă că e necesar să colaborăm cu norii și cu fluturii, cu visarea și nădejdea.
Călătorim prin timp, în timp, înconjurându-ne de fotografii, filme, cărți și, îndeobște, de lucruri care ne leagă de mundan și ne susțin convingerea că noi suntem buricul lumii noastre. Cu alte cuvinte, ne construim prin toate acestea un soi de dioramă a sinelui. Dar dacă temeiul nostru ne e doar lumescul, călătoria noastră e limitată, incompletă, nedesăvârșită, supusă deșertăciunii despre care grăia Ecleziastul și după care ne ascundem non-sensurile și pe seama căreia ne îngăduim accidentele personale.
Florin Piersic, în rolul lui Ștefan din „Jocul de-a vacanța”
(sursa foto: tvr.ro)
Suntem contemporani cu fluturii, precum bine spunea, prin anii ’40, Lucian Blaga în Cântecul lui pentru anul 2000. Cât de departe i se vor fi părut anii 2000… Contemporani cu fluturii, da, dar nu numai cu ei, căci conchidea chiar Blaga, ca într-un corolar smerit și, totodată, semeț, suntem contemporani cu Dumnezeu. Și asta e fericita noastră șansă la neratare, la desăvârșire.
