Ramona Müller 
„M-am născut prea mândră, prea mândră şi prea fragilă. Iar dacă regret că atunci când sufăr, sufăr de o sută de ori mai intens decât alţii, sunt sigură că atunci când sunt fericită, sunt de o mie de ori mai fericită decât ei.“
Maria Callas ( 2.12.1923 – 16.09.1977) a fost o personalitate reprezentativă ale secolului XX care a fascinat generaţii numeroase prin vocea unică şi efervescența sa interioară.
Pe numele său de la naştere Ceciliei Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, Maria a crescut complexată de faptul că părinţii şi-ar fi dorit un băiat, de divorțul acestora, precum şi de aspectul fizic nu prea atrăgător, fiind nevoită să poarte poarte ochelari cu dioptrii foarte mari pentru miopia severă.
Reîntoarsă în Grecia, din America, mama ei insistă să ia lecţii de canto şi pian, să aibă un program bine organizat cu studiul, solfegiile şi vocalizele, audiţiile şi demonstraţiile în public. Condamnată la singurătate încă din copilărie, destinul Mariei s-a înscris de la bun început în aria unei tragedii existenţiale. Când Maria îşi cânta singurătatea, îşi striga nevoia de iubire, pentru că numai muzica o putea face să se abandoneze în lumea ei.
La 13 ani mama sa o forţează pentru a face rost de bani să cânte pentru cinci drahme şi o farfurie de ciorbă, timp de o săptămână într-o cârciumă din Pireu, în faţa marinarilor adunaţi seară de seară. Banii obţinuţi în urma acestor spectacole de cartier le permite mamei şi surorii sale mai mari, Jakie, să îşi mobileze casa şi să cumpere trei paturi pliante, chiar şi o oglindă. Era începutul ascensiunii sociale la care visase mama Mariei, frustrată de propria ratare artistică. De multe ori, chinuită de luptele şi certurile cu sora mai mare, fata adorată de mama lor, îşi vărsa lacrimile în faţa celor trei canari pe care îi primise în dar de la ele, ca fiind trei maeştri de la care copila trebuia să înveţe pentru a deveni o privighetoare.
Cunoaşte ascensiunea şi succesul marilor scene prin intermediul magnatului Giovanni Battista Meneghini, de care o separă 37 de ani. Amator de muzică, Menghini îi facilitează Mariei apariţia în roluri fulminante pe scenele din Milano, Veneţia, Florenţa dar şi în Chicago, New York şi Londra sau America de Sud. Îi va deveni soţ în 1949, tragediana având să afirme tendenţios despre agentul său teatral şi partener de viaţă: „este calul meu de curse câştigător”. Gurmandă de fel, sănătatea Mariei are de suferit din cauza unei cure drastice de slăbire, după care va ajunge, în decurs de un an, de la 90 de kilograme la 60.
În septembrie 1959, îl cunoaşte pe armatorul grec Aristotel Onassis, cu care va avea o relaţie pasională şi virulentă. (…)„apoi a apărut el şi m-a târât ca un fluviu revărsat. E adevărat, n-am învățat să stau la suprafaţă, dar am cunoscut abisurile pasiunii si emoţia de a mă lăsa dusă de val.”
Divorţată, Maria este copleşită de luxul pe care Onassis i-l oferă prin bijuterii scumpe, petreceri fastuoase şi prieteni bogaţi. Cu toate acestea, ambii fiind temperamentali, iubirea lor se consumă în episoade agresive din cauza geloziei, prin care o ţine pe artistă departe de scenă. Triumfurile şi dramele unei vieţi asemănătoare fluxului şi refluxului mareic au marcat vibrato-ul Mariei Callas. Căsătoria lui Onassis cu Jaqueline Kennedy demarează declinul său artistic şi personal.
Era denumită „La Divina”, chiar era întruchiparea Divei. Soprana se retrage la Paris, se izolează şi mai mult, iar traheita de care suferă duce la pierderea vocii. Moare pe 16 septembrie în urma complicaţiilor bolii. S-au lansat numeroase ipoteze asupra cauzei decesului său. Placido Domingo, bunul prieten al sopranei afirma: „Cred că n-avea nevoie să se sinucidă, era destul să se lase să moară de durere”. Cenuşa Mariei Callas a fost împrăștiată în 1979 şi unduită de aria valurilor Mării Egee.
„Tot ceea ce trebuie ştiut despre mine se află în muzică.”
