Țara Gândurilor Bune

Era, demult de tot, când cerul abia căpătase culoarea albastră, o țară minunată, unde toate mergeau după o rânduială de când lumea. Tărâmul acela era binecuvântat de Dumnezeu cu oameni harnici și veseli, care știau a munci după dreptate, dar și a-și descreți frunțile care nu cunoșteau supărarea. Să fi căutat în toate cotloanele câte unul supărat și nu l-ai fi găsit, ferească Cel de Sus!

Iar în acea țară cârmuitor era, nici nu se putea altfel, Bunul Împărat. Măria Sa era un om să-l pui la rană: bun, drept, atent cu supușii, gata să facă dreptate celor care aveau nevoie de scaunul său de judecată. Dar mai avea împăratul un dar care le mergea la inimă tuturor celor care îl cunoșteau: era vesel și plin de gânduri bune, chiar și atunci când trecea, ca tot omul, printr-o încercare.

– Feții mei, le spunea el supușilor, să nu lăsăm gândurile rele să ne tulbure mintea pentru că, după aceea, nici câinilor nu le mai face trebuință!

Iar oamenii se luaseră și ei după Măria Sa și toată ziua erau veseli ca și cum ar fi fost mereu sărbătoare. Și chiar era mereu sărbătoare pentru că oamenilor nu le lipsea nimic, chimirele erau pline mereu de galbeni strălucitori, iar ei erau sănătoși, plini de voie bună și fericiți. Iar țării i se spunea, de către megieși, Țara Gândurilor Bune.

Nimic și nimeni nu părea să poată a tulbura această rânduială.

Ehei, dar uneori lucrurile nu merg cum ar trebui și parcă vine o vreme când începe să plouă de jos în sus, și apele să curgă de la vale spre deal. Așa și în Țara Gândurilor Bune. Pe negândite, au apărut hoți, tâlhari și tot felul de alți răufăcători care tulburau liniștea bieților oameni, neobișnuiți până atunci cu astfel de rele. Mai rău este că acești oameni răi nu veneau din altă parte, ci erau chiar unii dintre ei, care se schimbaseră peste noapte atât de tare, încât nici mamele și nevestele lor nu-i mai cunoșteau. Pentru a fi mai puternici, acești oameni se adunau în cete mai mari și îi atacau pe cei fără apărare, luându-le agoniseala de o viață.

Cu toate că ajunsese la o vârstă când îi erau cunoscute toate cele ale vieții, Bunul Împărat nu-și putea reveni din uluială: cum să se schimbe țara lui atât de rău și atât de repede? Și de ce se schimbase? Până să caute răspunsul, pusese oșteni să umble prin țară, pentru a-i apăra pe oameni de răufăcătorii apăruți din senin. Grea misie, pentru că numărul acestora creștea de la o zi la alta, cei răi devenind din ce în ce mai numeroși. Țara devenea un codru fără legi și fără dreptate, cu oameni înfricoșați, neștiind cum să se apere de cei care, până mai ieri, le fuseseră vecini, cumetri sau chiar copii.

Dregătorii din sfatul țării erau depășiți de cele petrecute, neavând nici cea mai mică idee despre ce trebuia făcut. Iar colac peste pupăză, Măria Sa se trezi într-o dimineață cu bătăi puternice în ușa odăii împărătești. Era cel mai mare peste curtea domnească, vornicul Anghelache.

– Ce-i, vornice, dau zmeii peste noi? glumi împăratul.

– Măria Ta, nu-i de glumă. Peste noapte, vistierul Dragomir s-a alăturat tâlharilor și a luat cu el doi saci cu galbeni din averea împărăției.

– Vornice, se pare că duhurile necurate au trecut și dincoace de porțile palatului. Trimite popii să sfințească la toate cele patru colțuri ale curții domnești, apoi adună sfatul pentru a cumpăni la ce este de făcut.

Mai marii țării erau loviți de o nesuferită neputință. Nu aveau idei, nu aveau speranțe, ci numai o teamă cumplită că Boala gândurilor rele, cum o numeau, avea să se oprească și la ei. Oare ce era de făcut?

În timp ce dregătorii se chinuiau să găsească măcar un fir de lumină, iată că la porțile împărătești s-a oprit un bătrân sărman, căruia îi curgeau hainele de pe el. Străinul a cerut găzduire peste noapte și o bucată de pâine pentru a-și potoli foamea.

– De unde vii, străine? l-a întrebat șeful gărzii împărătești, după ce l-a ospătat cum se cuvine.

– Din Țara unde nu există necunoaștere, zise bătrânul, cu ochii vii, mult mai tineri față de trupul vlăguit. În țara noastră am mai rămas puțini locuitori. Ne numeri pe degetele de la două mâini, dar toți cunoaștem taine pe care nu le au alți pământeni.

Oșteanul îi povesti bătrânului cele petrecute la ei în țară, iar acesta îi dădu de înțeles că aceasta nu era o taină pentru el. Bucuros că putea fi de folos împărăției, oșteanul îl duse pe bătrân în fața Măriei Sale, iar împăratul îi spuse:

– Om bun, ajută-ne și fă ca țara aceasta, altădată atât de liniștită, să se vindece de acest coșmar!

– Măria Ta, ați auzit în această țară de Piaza rea și Piaza bună? întrebă străinul.

– De auzit am auzit, zise Bunul Împărat, dar astea sunt idei muierești, bune de adormit copiii.

– Luminăția Ta, nu gândi așa! Asupra țării acesteia a năpustit o Piază rea, care a luat înfățișarea unui Zmeu al gândurilor rele.

– Un Zmeu al gândurilor rele? se miră împăratul. Și ce face, să-mi fie cu iertare, acest nemaiîntâlnit zmeu? Nu apare la lumina zilei, ca să îl vedem și noi și să ne încercăm forțele în luptă dreaptă?

– Măria Ta, acest zmeu nu este ca oricare altul. El nu apare la lumina zilei, ci umblă noaptea prin casele și prin gândurile oamenilor, pe care le strică asemenea unor fructe puse într-un coș. După ce termină cu un suflet, merge mai departe pentru a strica altul. Dacă nu va fi oprit, el va face ca toate sufletele din împărăție să fie negre ca smoala.

– Dar cum îl putem opri dacă nici măcar nu-l vedem la față? se minună împăratul. O astfel de luptă este imposibil de dus.

– Măria Ta, zise străinul, nu oamenii obișnuiți, nu oștenii trebuie să se lupte cu acest Zmeu al gândurilor rele, ci altcineva. Piaza bună îi va veni de hac.

– Vorbește mai lămurit, se grăbi împăratul. Cine este această Piază bună și unde o găsim pentru a o pune în slujba împărăției?

– Luminăția Ta, departe de aici, spre Apus, lângă pădurea unde cresc numai copaci cu coaja albă, este un sat cu oameni sărmani. Îi spune Satul Celor Drepți, pentru că acolo sunt numai oameni unul și unul, care trăiesc modest și în viața lor nu au făcut rău nimănui. Cei mai săraci din sat, dar și cei mai drepți, sunt Ionică și Măriuca, doi oameni buni să-i pui la suflet. Ei au un flăcău mândru și viteaz, care se numește Pavel cel Curajos. Ei bine, la casa acelor oameni se vor opri, peste trei zile, un câine de pripas și un străin. Străinul va cere găzduire până a doua zi. La miezul nopții, omul, câinele și Șarpele acelei case se vor întâlni lângă adăpostul vitelor și vor da toată puterea lor acelui flăcău.

– Vrei să spui că Piaza bună se ascunde în șarpe, câine și om străin? întrebă împăratul, pentru a fi sigur că înțelesese bine.

– Așa este, Luminăția Ta. Iar puterea din cei trei va trece în corpul lui Pavel cel Curajos, singurul om care va putea doborî Zmeul gândurilor rele. Fă în așa fel încât să ajungi chiar Măria Ta la casa acelor oameni în dimineața următoare. De aici încolo, știe mai bine curajosul Pavel ce are de făcut, mai zise bătrânul.

Înainte de a pleca în călătoria pe care o avea de făcut, străinul îi spuse aceste vorbe împăratului:

– Măria Ta, dacă vreodată vei mai avea nevoie de sfaturile mele, să te gândești la mine și eu voi ști de am de făcut.

Bunul Împărat mulțumi omului al cărui nume nici nu îl aflase, iar acesta plecă în necunoscuta lui călătorie.

A doua zi, Măria Sa plecă împreună cu câțiva oșteni spre casa lui Ionică și Măriuca. Prinzând de veste că împăratul a plecat ca să primească ajutor de la Piaza bună, mai mulți răufăcători l-au așteptat la o răscruce, primindu-l cu săbiile pregătite. Oamenii Măriei Sale s-au năpustit și ei asupra celorlalți, reușind să îi răpună până la unul. Dar Zmeul gândurilor rele, pentru că el stătea în spatele acestor atacuri, dragii mei, nu s-a lăsat păgubaș. La o altă răscruce, au năpustit și mai mulți oșteni ai răului. Din nou oamenii împăratului au fost mai puternici și soarta luptei a înclinat spre Măria Sa. Zmeul nu mai putea de necaz. Știa încotro se îndreaptă craiul și nu-l putea lăsa să ajungă acasă la Pavel cel Curajos, singurul care îl putea răpune.

Iată de ce, pentru a treia oară, zmeul și-a trimis în luptă toți oamenii pe care îl avea. Unul singur a rămas la casa zmeului, pentru a-i pune masa.

Cumplită luptă s-a iscat, pentru că răufăcătorii erau câtă frunză și iarbă. Și cine credeți că îi mâna în luptă, încurajându-i? Nimeni altul decât vistierul Dragomir. Văzându-l pe împărat, acesta îi spuse:

– Măria Ta, crezi că vei trece de noi? Nu există pe lumea asta o armată mai puternică decât cea a stăpânului nostru, Zmeul gândurilor rele.

– Mi-e milă de tine, Dragomire! zise craiul. Ușor ai trecut de la un stăpân la altul! Asta ți-e recunoștința pentru că te-am pus mai mare peste tezaurul țării?

– Luminăția Ta, asta a fost înainte. Acum, dacă ții la pielea ta, pune bine mâna pe sabie și apără-te cum se cuvine!

Împăratul începu a se lupta, dar forțele nu-l mai ajutau ca altădată. Când îi era mai greu, un gând îi trecu prin minte: „Oare ce face bătrânul din Țara unde nu există necunoaștere? Ce bine dacă ne-ar putea da o mână de ajutor”. Nici nu termină bine gândul, că se întâmplă ceva din cale afară de curios: pe oamenii zmeului i-au apucat frigurile. Tremurau atât de tare, încât nici nu mai puteau ține săbiile în mână. Văzând că nu mai au sorți de izbândă, au luat-o la fugă pentru a scăpa cu viață. Și duși au fost.

Bunul Împărat se uită jur-împrejur după misteriosul bătrân, dar nu-l văzu. Îi mulțumi în gând pentru neprețuitul ajutor și își pregăti oamenii de plecare.

*

Casa lui Ionică și a Măriucăi era plină de voie bună, cum nu mai fusese de mult. Bătrânul călător, care tocmai le ceruse adăpost, le povestea atâtea întâmplări frumoase din îndelungata sa viață. Câte nu văzuse? Câte nu știa? Bătrânul prinsese drag de Pavel și se uita la el cu mare iubire.

– Fiule, îmi trece mie prin minte că tu nu vei îmbătrâni în casa asta părintească. Nu peste mult timp, să te pregătești de treburi vitejești.

– Cum mi-o fi soarta, zise Pavel cel Curajos, care nu plecase niciodată de lângă părinții săi.

– Măriuco, zise bătrânul, să-i pregătești băiatului o desagă cu merinde, pentru că mâine, cum s-o lumina de ziuă, veți avea oaspeți luminați, iar Pavel va trebui să plece cu ei.

– Atât de curând? suspină femeia. Nădăjduiam că asta va fi mai târziu, când va mai crește.

– Nu-i duce grija, Măriuco. Este un băiat de toată isprava și va fi cât se poate de pregătit pentru ce va avea de făcut.

Femeia își luă băiatul la piept, ca și cum l-ar fi pierdut în clipa aceea, iar bătrânul merse la culcare, după ce se îngriji de câinele de pripas, care ajunsese o dată cu el în curtea acelor oameni.

La miezul nopții, bătrânul, care era același cu cel care trecuse pe la curtea împărătească, se trezi și merse în spatele casei, acolo unde îl aștepta câinele. Nu trecu mult și apăru, din întuneric, și Șarpele casei.

– Stăpâne, de multă vreme nu te-am văzut, spuse șarpele. Ce mai este pe la noi, prin Țara unde nu există necunoaștere?

– Ne-am împuținat, Șarpe al casei. Am mai rămas câțiva bătrâni. Tu ești aici, pentru a păzi această casă binecuvântată, câinele Grivei are și el drumurile lui pentru a veni în ajutorul oamenilor. Eu umblu prin lume, ca o Piază bună și bătrână, pentru a nu-i lăsa pe oameni să piară.

– Pavel cel Curajos este omul de care avem nevoie pentru a-l răpune pe Zmeul gândurilor rele, zise Șarpele casei. Îl știu de mic și nu este altul mai destoinic decât el.

Bătrânul înclină din cap, semn că era de aceeași părere. Fără să mai stea pe gânduri, bătrânul scoase o pungă mică, în care avea țărână adusă din țara sa. O aruncă spre casa în care dormeau cei trei și spuse:

Pavele, sub cer de lună

Te-nfrățești cu Piaza bună.

Vei pleca, la vreme grea,

Ca să lupți cu Piaza rea!

Atât zise bătrânul, după care își luă rămas bun de la Șarpele casei și de la câinele Grivei, care se gudura, dând din coadă lângă stăpânul său. A doua zi, îi dădu binecuvântarea lui Pavel, mulțumi celor doi oameni și se grăbi să plece mai departe, înainte de a apărea Măria Sa.

Pavel se trezise cu alte gânduri decât cele cu care se culcase. Știa care îi era menirea și era tare mândru că tocmai el fusese ales pentru a lupta cu Zmeul gândurilor rele, cel care adusese atâta suferință în țară. Iată de ce nu se miră când îl văzu pe Măria Sa că oprește în fața modestei sale porți.

– Aici locuiește Pavel cel Curajos? întrebă împăratul.

– Eu sunt Pavel și lumea spune că sunt curajos, zise flăcăul, spre bucuria Măriei Sale, căruia îi plăcuse băiatul din prima clipă.

– Tu vei merge cu noi, Pavele, pentru că în tine ne stă nădejdea să alungăm răul din țară, zise craiul, spre mirarea părinților care nu știau nimic despre misiunea fiului lor.

Împăratul se așeză la masă, pentru că așa se cuvenea, cunoscându-i mai bine pe părinții destoinici ai lui Pavel. După ce fu omenit cum se cuvine, Măria Sa ceru voie să le ia fiul la împărăție, făgăduindu-le că avea să aibă grijă de bătrânețile lor.

Iar Pavel cel Curajos merse la palatul domnesc, unde se pregăti de lupta pe care avea să o ducă.

Pentru început, ceru tuturor celor care aveau rude ce fuseseră atrase de Zmeul gândurilor rele să rostească de trei ori, în fiecare seară, stând cu fața către Răsărit:

Gânduri rele, gânduri rele,

Să vă pierdeți printre stele.

Gânduri bune, gânduri bune,

Să-nviați din uscăciune.

Dacă trei zile la rând erau rostite aceste cuvinte, cei plecați de acasă cu gânduri necurate nu se mai puteau întoarce printre ai lor cu aceleași gânduri, ferindu-i de rele.

După câteva zile, Pavel merse pe un deal de lângă palatul împărătesc și adună mai multe plante călcate până atunci de copitele cailor. Le puse pe toate într-un tuci și le fierse timp de trei ore, până rămase o pastă groasă. Apoi o puse pe o tavă încinsă la foc, până când aceasta deveni un praf de culoare verzuie. Îl strânse pe tot la un loc și plecă spre Pădurea Întunecată, unde se aflau toți oamenii zmeului. Cum era miezul nopții, toți dormeau buștean. Pavel aruncă praful verzui, care nu era decât Praful Adevărului, asupra lor și așteptă rezultatul. Toți bărbații începură să se miște în somn, apoi să geamă și să se zvârcolească, semn că un coșmar îi chinuia. Vezi bine că praful acela îi făcuse să-și zărească copiii și nevestele, viața lor alături de ei, pentru ca mai apoi să vadă cu ochii lor faptele cele rele pe care le duseseră la îndeplinire alături de zmeu. De dimineață, se priveau unii pe alții, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât. Rușinați și mânioși pe zmeu, l-au căutat pentru a-i veni de petrecanie, dar acesta aflase din vreme și plecase într-o peșteră îndepărtată pentru a-și salva zilele. Fericiți că scăpaseră cu bine, oamenii s-au întors degrabă la casele lor, bucurându-se că erau primiți cu brațele deschise, deși nu prea meritau.

Lipsit de ajutoarele sale, Zmeul gândurilor rele știa că nu mai are multe zile. Cu toate acestea, se adăpostise în Peștera Liliecilor Uriași, unde nu putea intra nimeni fără a fi sfâșiat de aceste păsări care ascultau numai de el.

Pavel cel Curajos nu era omul care să se dea înapoi de la ceea ce își pusese în minte. Luă câteva ajutoare, cai de călărie și bani de cheltuială și plecă spre Peștera Liliecilor Uriași. Bătrânul său protector îi spuse în timpul somnului să nu se teamă de păsările nopții, care aveau să fugă speriate din fața sa. Așa se și întâmplă. Nici nu intră bine Pavel în peșteră, că liliecii uriași începură să scoată sunetele lor ascuțite și să se lipească, apoi, cuminți, de tavanul calcaros.

Drumul către sălașul zmeului era, de acum, liber. Cu puterile slăbite după pierderea oamenilor săi, Zmeul gândurilor rele îl aștepta pe Pavel cel Curajos cu sabia în mână, gata de luptă.

– Ai venit, Pavele! Nu puteai să rămâi la mămucă-ta acasă? Vrei să îți putrezească oasele în Peștera Liliecilor?

– Să nu ne lăudăm înainte, zise băiatul, sărind la luptă.

Au încrucișat săbiile, făcând să sară scântei în toate părțile. Nu se lăsa zmeul, dar nu se lăsa nici Pavel, care mânuia cu mare dibăcie spada. Când s-au tocit săbiile, au luat la rând buzduganele, care se roteau prin aer ca niște păsări amenințătoare. Când s-au tocit și buzduganele, au prins a se lupta în luptă dreaptă, ca niște adevărați voinici. Și s-au bătut, vreme de câteva ceasuri, dar niciunul nu dorea să cedeze. Spre seară, zmeul părea a pierde din puteri.

– Pavele, zise zmeul, să renunțăm la luptă și să facem pace. Împreună putem stăpâni întreaga lume…

– Eu să mă întovărășesc cu tine? râse flăcăul. Cu o Piază rea? Mai bine lupt cu tine până la ultima picătură de putere.

Zmeu simțea că nu mai poate și încercă din nou să îl înduplece:

– Pavele, Pavele, lasă-mă în viață și intru slugă la tine…

– Nu-mi trebuie slugă atât de ticăloasă! zise Pavel, opintindu-se să îl prindă cât mai bine pe zmeu, pentru a-i veni de hac.

– Pavele, dacă mă vei omorî pe mine, stăpânul meu va trimite pe lume o altă Piază rea. Să nu crezi că scapi atât de ușor.

– Să trimită, spuse Pavel, că nici eu nu sunt singur pe lume.

Cu aceste vorbe, Pavel cel Curajos îl prinse în brațe pe zmeul și îl azvârli într-o groapă neagră, fără fund. De undeva, din adânc, se auzea vocea din ce în ce mai stinsă a Zmeului gândurilor rele.

Așa a scăpat Pavel împărăția de zmeu și de răutățile pe care acesta le pricinuise oamenilor. Iar Măria Sa a fost atât de recunoscător pentru fapta lui bună, încât l-a luat pe lângă el, pentru a-l lăsa pe tronul împărătesc când avea să vină vremea. Pavel a mulțumit craiului pentru planurile sale, aducându-și și părinții pentru a se bucura și ei de veștile bune.

În această vreme, bătrânul călător continuă să meargă mai departe prin lume, cu câinele său, pentru ca oamenii să se bucure de puterea pe care o are Piaza bună.

6 februarie 2016

(din antologia CARTEA BASMELOR, editura Zorio)

(foto din arhiva personală)