Nu ne putem întinde la cașcaval

Pavană în peisaj marin – 17

S-au repezit la mine cum m-au văzut.

– Unde umbli, gagiule, toată ziua? Nu e loc în care să nu te fi căutat.

Se întreceau care să-mi spună evenimentele. Am pus ordine, înscriindu-i la cuvânt, ca la orice five o’clock cumsecade. Fuseseră într-o escapadă până la Vama Veche, unde e o plajă infinit mai plăcută şi mai puţină lume. Înotaseră până la epava unui vapor grecesc, unii spuneau că nu e voie, dar ei au mers până acolo şi au urcat pe vas. N-au găsit mare lucru, fusese totul şterpelit, doar nişte butoaie goale şi pescăruşi morţi plutind în pete mari de ulei. La întoarcere au început să facă scufundări şi atunci au descoperit adevărata epavă, vreo corabie grecească sau turcească, de cine ştie câtă vreme acoperită de nisip. Spuneau că era un galion sau galiotă şi le-am zis să lase balivernele, că alea erau vase spaniole şi olan­deze care n-aveau ce căuta într-un golf nenorocit dc lângă Vama Veche.

– Crezi?

– Sare în ochi.

– Bine, atunci cum se chema?

– De unde-aţi vrea să ştiu eu, când nici măcar nu l-am văzut?

Aduseseră întâi pe mal ceva ce semăna cu o jumătate de roată, poate să fi fost o cârmă. Totul era pietrificat, acoperit de scoici şi nisip de pe vremea stră-străbunicilor şi au trebuit să izbească zdravăn şi multă vreme cu o piatră până s-a desprins o bucată şi au zărit o fâşie de lemn înnegrit. Poate fusese un incendiu la bord. Se strânsese lume ca la urs în jurul lor, mai ales mulţime de puşti care făceau presupuneri şi voiau cu orice preţ să pună mâna pe relicvă. Cred că, pentru băieţi, fusese mo­mentul de glorie. S-au scufundat din nou şi au mai scos câteva lucruri: ceva ce aducea a pistol dintr-ăla cu ţeava cât braţul de lungă şi cu cremene, un ibric, un iatagan care cântărea precis o tonă. Le-am zis să nu încerce să mă ducă pe mine cu preşul, cu gogoşi de fată mare nu se fac ouă roşii. S-au arătat ofensaţi. Adică ei să umble cu abţibilduri? Aveau martori. Pe Gigi Vârtosu, care s-a şi scufundat cu ei şi i-a ajutat să scoată iataganul ăla bles­temat. Dacă nu cred, puteam să-l întreb pe el, aveam să-l întâlnim mai pe seară la „Dobrogeanu“ şi puteam chiar să văd sabia sau ce aducea a sabie, pentru că era şi ea pietrificată, o luase Gigi cu el în maşină.

– Ăsta cine mai e?

– Un tip pe bune. Ai să vezi. E şofer pe un camion, nu ştiu ce-a adus aici în port, cică o să plece mâine înapoi. Am stat o mulţime cu el la palavre. Zău că e un tip pe bune, nu ca mulţi de pe aicea care sunt pur şi simplu imposibili.

Norocul nostru a fost că şmecherii de la „Dobrogeanu“ mai aveau bere, pentru altceva nu ne mai ţineau buzu­narele. Gigi zicea că preferă basamacul. Oricum, zaiafetul era zaiafet. Gigi ăsta mi-a plăcut de la început că nu se dădea grangur. Mă săturasem de toţi îmbălsămaţii care-şi purtau morga prin împrejurimi. Mi-a plăcut mai ales că vorbea şi el în zicale, acum aveam şi eu cu cine face un schimb de idei.

I-am povestit chestia cu adonisul, cu „Serbările mării“ şi bucentaurul.

– Miluieşte câinii până ieşi din sat. Cu alifia nu se lustruieşte prostia, a zis.

Pe astea nu le ştiam, le-am vârât bine în scăfârlie.

– Şi ce-o să faceţi acuma?

Am ridicat din umeri. Nu ne gândisem încă, dar venise vremea s-o ştergem dacă nu voiam să ne apucăm de cerşit.

– Ce-aţi zice, măi flăcăi, să veniţi cu mine?

– Unde?

– Undeva lângă Dunăre. Mai vedeţi lumea.

Ne-a zis că-s locuri frumoase pe acolo, cu crânguri şi grădini de legume. Am putea culege castraveţi vreo câteva zile, au nevoie de oameni, câştigăm un ban şi pe urmă ne ducem mai departe. Zicea că vin mereu tipi de pe la oraş să facă asta. Iar toamna apar mulţime de studenţi, găzduiţi în nişte barăci, dar ăştia nu mai sunt plătiţi.

N-aş spune că ne omoram cu ideea asta, dar puteam s-o avem în vedere. O să ne mai gândim. Eu unul mi-amintesc că am fost o dată, într-o vară, cu şcoala, la o treabă dintr-asta şi n-am rezistat decât vreo două zile. Ne puse­seră la muncă şi ăia şedeau să se uite la noi, făcând şanţul. Ce m-a dat gata a fost masa, când unul de-al nostru, gras cât doi, s-a apucat să scuipe în farfuria cu fasole, să nu i-o sufle altul. În ziua aia m-am agăţat de coada unei căruţe şi am plecat. Trei sferturi din drum le-am făcut pe jos, mă simţeam ca şeful argonauţilor după ce lâna de aur se dovedise o prăpădită de himeră.

L-am luat cu noi la cort, Vladian avea poftă să cânte. Acum că ne pregăteam s-o întindem, parcă vedeam totul cu alţi ochi. Resturi de mâncare, muşte, ziare, ciulini şi coceni de porumb împestriţau plaja. Până atunci nici nu ne păsase de podoabele astea. Mă întrebam dacă mai există vreun colţişor neîntinat pe lume. Şolduri glorioase şi crupe arămii se fâțâiau prin apropiere. Lui Gigi i se cam scurgeau ochii, dar îl înţelegeam, era şi el om, nu un gălbejit căruia să-i ghiorţăie maţele.

Am scos-o pe Anamaria din iglu şi-am pus-o la curent cu evenimentele. Nu-i plăcea superba idee de-a face pe culegătoarea în decor bucolic. Voia să se mai prăjească. Nu spun că noi ne pierdusem capul, dar cum într-o zi, două, urma să înotăm în mizerie neagră, nu ne puteam întinde la caşcaval. Cred că mai curând voia să pună cangea pe careva şi frate-su i-a şi spus-o de la obraz. I-a sărit muştarul, dar n-a prea avut timp să ne scarmene creierii, pe loc Baronu i-a tăiat curentul. S-a bosumflat şi s-a dus la malul mării, bodogănindu-ne. Când s-a întors, mult mai târziu, plină de căinţă, pricepuse că n-o ameţim cu vorba şi că întrunisem cvorumul şi în cvin­tetul nostru. În fond, mai e nevoie şi de democraţie şi de unitate de vederi, altfel copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul netăiat!

Rămaşi între noi, bărbaţii, am petrecut o seară de poveste. Vladian se întrecea pe sine şi nu-i mai păsa de eşecul cu „Serbările mării“. Gigi ne-a oferit surpriza să ne cânte câte ceva şi mă bătea gândul să-i spun că-şi gre­şise meseria. Baronu ne-a turnat câteva bancuri pe care abia le aflase, dar cu mult haz. Mutul se arăta util ca de obi­cei, aducându-ne pahare din cort şi ştiind să nu se vâre în discuţie nepoftit. Uitasem de Maisa, pe care o salutasem evlavios la despărţire. Baronu a lipsit o vreme, cred că plecase să mai cânte la urechea vreunei fătuce vorbe de adormit copiii. Dacă mai întârzia, l-am fi primit cu huidu­ieli. Trebuie să înveţe şi el odată că există un timp pentru treburi serioase şi un altul pentru pipiţe, şi că nu e bine să le amesteci aşa, de n-o mai scoţi la capăt. Se strânseseră curioşi în jurul nostru, dar îşi ţineau gura. Şi pe urmă eram o familie şi veniserăm cu toţii să ne mai des­tindem, dracului, nu era să le spun să spele putina.

Se înnoptase de mult când am tras cortina. Ne hotărâsem să plecăm a doua zi cu Gigi, pe care l-am condus spre barăcile de lângă port. Era o noapte senină şi foarte caldă, poate cea mai caldă de când sosisem acolo. Îmi părea rău că plec. Întotdeauna, când plec, de oriunde ar fi, îmi pare rău. Îmi place să cunosc lume multă şi nu prea reuşisem. Începuse să-mi placă satul ăla. Dar era ceva ce mă rodea şi nu eram în stare să înghesui în cu­vinte. Ne simţisem închişi şi voiam să plecăm undeva în lume şi să facem ce ne trece prin cap şi făcusem. Dar nici aici nu eram cine ştie ce liberi, sau eu nu ştiu să spun cum eram. Ca şi cum am fi amânat ceva. Atât. Şi pe urmă o luam de la capăt. O singură dată mai gândisem asta şi mă speriasem. Totul era un joc, depindea de tine să-l accepţi sau nu, sau cât de mult să-l accepţi şi pe urmă să te simţi bine. Dar pe urmă?

N-am socotit necesar să le mai împărtăşesc băieţilor şi asta.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: youtube.com)