Constanța Popescu 
Singură în cetate
doruri sinucise,
urme lăsate în gena urmașilor
le caut în piramide de speranțe.
Liniștea de sticlă
mă îmbracă în scenarii nepremiate,
supraviețuiesc în furtuna ce se amână
cu o toamnă, cu o viață,
cu niște zile, doar pictate pe iris.
Cuvintele mor în priviri, tot mai nesigure,
niște frunze inutile în anotimpul de gheață.
Când o să ajungi,
să nu te miri că am fost
atât de aproape, la un gând distanță
și nu mai vibra nici o literă pe buze…
