„Am urmat calea pe care mi-o impuneau timpurile, mâine alţii vor urma căi diferite; eu însumi pot să mă schimb. Am scris mereu ca un biet om şi nu ca un om de litere profesionist.”
Cuvintele îi aparţin lui Eugenio Montale (12.10.1896 – 12.09.1981), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1975.
Scriitorul şi traducătorul italian a revoluţionat limbajul poetic, dându-i acestuia „fidelitatea fiziologică” prin sensuri paralele ce întăresc şi rezonează în structura versului.
Cel mai mic dintre cei cinci fraţi ai lui Road Domenico şi Misei Pina, Eugenio a lucrat o perioadă scurtă la firma de produse chimice a tatălui său. Dorea să fie cântăreț de operă, dar îşi întrerupe cariera muzicală o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, când se înrolează în armată.
Antifascist convins, intră în dizgraţia guvernului condus de Mussolini, datorită refuzului de a se înscrie în partidul acestuia.
Promotor al poeziei ermetice italiene, original prin concepţiile creatoare şi prin trăirile copleşitoare, Eugenio Montale se adresează cititorului într-o manieră directă, frontală, versul său fiind proiectat ca parte integrată a realităţii umane.
Poezia lui Montale „o vezi născându-se în efortul ei şi conturându-se aproape vizibil.” (Giuseppe de Robertis)
*
Ajunşi aici
Ajunşi aici, încetează,
zice umbra.
Te-am însoţit în război şi în pace şi încă
în răstimpul dintre ele,
am fost pentru tine exaltarea şi plictiseala,
ţi-am insuflat virtuţi pe care nu le ai,
vicii pe care nu le-ai avut. Dacă acum mă desprind
de tine nu te va durea, vei fi mai uşor
decât frunzele, mişcător ca vântul.
Trebuie să ridic masca, eu sînt gândul tău,
sunt ne-necesarul tău, inutila ta coajă.
Ajunşi aici încetează, smulge-te din răsuflarea mea
şi umblă prin ceruri ca o rachetă.
Mai sunt încă lumini la orizont
şi cine le vede nu e un nebun, e doar
un om şi tu înţelegeai să nu fii astfel
din dragoste pentru o umbră. Te-am amăgit
dar acum îţi spun ca ajunşi aici să încetezi.
Mai binele şi mai răul tău nu-ţi aparţin
şi pentru ceea ce vei avea te poţi lipsi
de-o umbră. Ajunşi aici
priveşte cu ochii tăi, şi chiar fără ochi.
(traducere de Marian Papahagi)
*
Știu care e ora
Știu care e ora-n care chipul cel mai de nepătruns
e străbătut de o grimasă crudă:
s-a dezvelit o clipă un chin ce sta ascuns.
Nu vede-aceasta lumea mergând pe boulevard.
Cuvinte, voi, mușcătura tainică în zadar
o trădați, vântul ce-n inimă sulfă.
Dreptate are Acela care tace.
Cântecul ce suspină este un cântec de pace.
(traducere de Marian Papahagi)
*
Lămâii
Ascultă-mă, poeţii-ncoronaţi
Se mişcă numai printre plante
Cu nume rar întâlnite: buxus, ligustru sau acant.
Mie, sincer să fiu, îmi plac drumurile ce se-nfundă
În râpe ierboase, cu băltoace
Aproape secate unde-nhaţă băieţii
Câte-un firav ţipar:
Ulicioarele de-a lungul şanţurilor:
Ce coboară printre moţurile trestiilor
Traversând grădini printre lămâi.
Mai bine dacă zarva păsăretului
Conteneşte-nghiţită de azur:
Căci se aude mai clar murmurul
Ramurilor prietene în văzduhul aproape neclintit:
Şi noima acestei miresme
Ce nu ştie să se desprindă de pământ
Picurându-ne-n piept o gingăşie muncită.
Aici vrajba descumpănitelor
Patimi ca prin minune-amuţeşte,
Aici avem şi noi cei sărmani partea noastră de-avere
Adică mireasma lămâilor.
Vezi, în aceste tăceri când lucrurile
Se lasă-n voie şi par gata
Să-şi dea în vileag cel din urmă secret,
Te-aştepţi uneori
Să decoperi vreo hibă-a Naturii
Al lumii punct mort, veriga slăbită,
Firul de descurcat care-n sfârşit să ne poarte
În miezul unei adevăr.
Privirea discerne-mprejur
Mintea ia urma, dezbină, pune de-acord
În parfumul ce se revarsă
Până spre asfinţitul zilei.
Sunt tăcerile-n care se vede
În orice umbră ce se-ndepărtează
O stingherită Zeitate.
Dar amăgirea conteneşte şi timpul iar ne-aduce
În zgomotoasele cetăţi din care-azurul se arată
Doar zdrenţuit, acolo sus printre cornişe.
Ploaia istoveşte pământul, apoi; se-nteţeşte
Plictisul iernatic peste case,
Lumina devine tot mai zgârcită – se zgârceşte şi sufletul.
Când într-o bună zi printr-o poartă întredeschisă
Printre copacii din curte
Ni se arată galbenul lămâilor;
Iar gerul din inimi dispare,
Şi-n piept ne ropotesc
Cântările lor
Goarnele de aur ale solarităţii.
(traducere de Geo Vasile)
