Daniel Cristea-Enache 
Moartea a redevenit concretă cu puțin timp înainte să fac 40 de ani. Cu cît ești mai matur, cu atît înțelegi mai mult; și cu cît înțelegi mai mult, cu atît suferi mai mult. Iată un raport terifiant, dar exact, între ceea ce ni se întîmplă, ceea ce simțim că ni se întîmplă și ceea ce înțelegem că ni se întîmplă, de-a lungul unei vieți.
Înțelesesem că Nașa va muri curînd și încercam să-i alin ultimele zile. Cancerul pulmonar avansase, deja de mai multe ori pe zi respira conectată la un aparat, pe care Tiggy, mic și deștept, îl ocolea cu grijă ca să se urce în pat lîngă ea. Cînd mai era lucidă, mama mea adoptivă avea vocea ei bună dintotdeauna; cînd nu, vocea îi era înstrăinată, a unei necunoscute.
În ultima ei zi, Nașa nu mai era Nașa, ci un om care suferea pe patul de spital, unde o dusesem cu ambulanța, zbătîndu-se și smulgîndu-și tubul prin care respira. Ce fel de viață mai e asta? Moartea ar fi fost o izbăvire a femeii acesteia atît de bune, care, de la 13 ani ai mei la aproape 40, îmi fusese a doua mamă.
Un stop cardiac a tăiat viața care nu mai era viață și i-a adus Nașei liniștea. Credința sa nu fusese în van: Dumnezeu, punînd capăt agoniei monstruoase, a fost bun cu ea.
