Alex. Ștefănescu 
O imagine puternică și stranie, creată cu un fel de energie neagră, supraumană, găsim în poemul Preot și filosof, scris în perioada studiilor la Berlin:
„Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei…”
Eminescu n-a recuperat această imagine, a lăsat-o pierdută într-un poem nepublicat vreodată. A făcut o tentativă de a rescrie textul, în 1880, dar a renunțat repede la idee. În alte situații de acest fel, obișnuia să salveze metaforele inspirate, să le valorifice în noi contexte, să le găsească locul definitiv în poeme destinate tiparului. Iată că de data aceasta n-a mai dat dovadă de spirit practic și surprinzătoarea combinație de cuvinte a rămas uitată pe fundul lăzii lui cu manuscrise, ca o bancnotă necheltuită.
„Nefericiri zvârlite în brazdele veciei…” Uimitoare reprezentare a ființelor omenești, descrise ca niște semințe tragice și nefecunde cu care cineva încearcă să însămânțeze veșnicia. Pluralul „nefericiri” dă un sens neașteptat cuvântului „nefericire”. Să scrii, la vârsta studenției, un asemenea vers, iată o performanță artistică greu de egalat.
Dar în Preot și filosof există și alte momente de poezie bună:
„Şi sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne
Tăiat fiind de nava durerilor eterne”;
„Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre.”;
„În van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma
Şi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma”.
În această antologie de secvențe merită să figureze și finalul poemului, în întregime:
„Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Şi pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi
Şi compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi,
Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr ‒
Ce voi puneţi în pilde, iar noi l-avem din cer.”
Poemul este conceput ca un discurs adresat de un filosof (de fapt, de un poet-filosof) preoților. Ideea este că preoții, deși fac paradă de sacralitate, nu sunt mai presus de filosofi care, în egală măsură, disprețuiesc goana după averi și demnități. Că și unii și alții sunt conștienți de efemeritatea ființei omenești și de zădărnicia oricărei ambiții:
„Căci n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi preoţi,
Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi…
Şi nouă vânătoarea de aur şi mărire
Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire.
Şi nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere
În suflet naşte scârbă şi inimei durere.”
Urmează versul impresionant pe care l-am semnalat de la început:
„Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei…”
Singura deosebire între preoți și filosofi ar consta în faptul că primii dispun de o întreagă recuzită de afirmare și propagare a adevărului metafizic, în timp ce ceilalți îl trăiesc, ca pe o revelație. Această deosebire este, crede poetul, în favoarea filosofilor, pentru că la ei credința nu este exterioară și formalizată, ci vine direct „din cer”.
Dacă ar fi primit dreptul la replică, preoții ar fi putut să explice că și în cazul lor adevărul provine din cer, dar că ei au o îndatorire în plus, să-l propovăduiască, astfel încât este inevitabil să recurgă la mijloace de persuasiune (icoane, sculpturi, predici, cântece etc.) Poetul nu le acordă însă dreptul la replică și încheie cu propria lui concluzie:
„Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin/ Şi pricepurăm şoapta misterului divin./ Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi/ Şi compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi,/ Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn,/ Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn/ Al oamenilor zilei sublimul adevăr ‒/ Ce voi puneţi în pilde, iar noi l-avem din cer.”
Am reprodus a doua oară acest final, pentru a-l reciti cu atenție. Cel puțin două formulări ne încântă prin eleganța lor retorică, printr-o fină ironie, de negăsit în discursurile oamenilor de azi:
„Noi suntem de cei cu-auzul fin
Şi pricepurăm şoapta misterului divin.”;
„compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi”.
(Text apărut în România literară nr. 38/ 2018)
