Îngerul din piatră

„Am văzut îngerul în piatră şi am sculptat până l-am eliberat.”declara Michelangelo Buonarroti, cel care a fost numit din timpul vieţii sale „Il divino”, „cel divin”.

Într-o perioadă în care demitizăm valenţe ancestrale şi bagatelizăm opere incomensurabile valoric, când în expoziţii cutiile de conservă atacă fenomenul modernismului şi mustăţile puse Giocondei reclamă puerile sondaje de opinie, să ne amintim de creaţiile şi capodoperele care au ramificat semnificaţiile artei, din momentul desăvârşirii lor până în zilele noastre.

Michelangelo face parte din noi. Acum 514 ani, la 8 septembrie 1504, David, faimoasa sculptură a lui Michelangelo era dezvelită în Piazza della Signoria, din Florenţa. Geniul ilustru al Italiei a primit comanda din partea marilor capi ai republicii Florenţa de a sculpta un imens bloc de marmură ce fusese cioplit şi abandonat cu cincizeci de ani înainte, de Agostinno Doccio. Blocul marmurei de Carrara se prezenta la acel timp slab calitativ, plin de dâre vineţii şi expus intemperiilor mai mult de o jumătate de secol.

Amplasată în exterior, statuia lui David reprezintă idealul frumuseţii masculine din perioada renascentistă. Sculptorul său l-a reprezentat pe regele David nud, înainte de lupta cu Goliat, uriaşul războinic pe care l-a învins cu o singură lovitură de praştie. Conform proverbului românesc binecunoscut Buturuga mică răstoarnă carul mare, tot aşa, David reprezintă victoria omului simplu în faţa asupritorului. Până la momentul realizării statuii şi relevat de Micheangelo, de obicei David era descris după victorie, însă sculptorul arată eroul înainte de luptă. Gâtul musculos şi braţul drept mai lung decât în realitate, privirea îndreptată spre stânga şi surâsul abia perceptibil dincolo de jocul muşchilor impun privitorilor o realitate psihică destul de clară, dar, parcă şi o autoevaluare: „Mă descurc! Pot face acest lucru!”. Michelangelo îşi concentra efortul asupra proporţiilor omeneşti şi asupra mişcării. Timp de trei ani cât a sculptat această capodoperă, din 1501 până în 1504, uita de multe ori să mănânce sau să doarmă, contempla şi examina, analiza şi sculpta. Şi nu avea mai mult de 25 de ani…

David urma să devină simbolul Florenţei. Într-un context politic, în care din nord era ameninţată de francezi, iar din sud, regiunea papală se instala riguros, Florenţa, un mic oraş-republică, încerca să reziste invaziei cotropitorilor. David exprimă firea mândră a florentinilor, temperamentali şi orgolioşi, iar proporţiile anatomice, uşor exagerate ale braţului drept, redate de sculptură, accentuează masculinitatea, dar şi exigenţele firescului gest, ca funcţie precisă a victoriei finale.

Între lumea biblică şi lumea oamenilor exista un dialog ce s-a purtat vizual şi contemplativ timp de secole pe caldarâmul Florenţei, apoi din1873 a continuat în Muzeul de Arte Frumoase, unde David îşi are domiciliul actual. Fin cunoscător al anatomiei, Michelangelo nu a putut reda însă un muşchi existent în partea dreaptă a spatelui, din cauza imperfecţiunilor blocului de marmură.

Cât de mult trebuie să iubeşti obiectul căruia îi dai formă şi apoi viaţă, încât criteriul suprem al dedicaţiei să nu fie doar un limbaj matematic după care ţi-ai construit operele, ci şi forţa expresivă, dar reală, mult superioară altor proceduri? Doar geniile adevărate au o aplecare aproape maladivă asupra emoţiilor şi un instinct dedicat sacrificiului artistic. David, primul nud al Antichităţii, mulează efortul muşchilor pe episoadele istoriei, ca reînnoire a faptelor şi a miturilor. Atitudinea unei sculpturi, cum este David, se poate înscrie în CV-ul unei potenţiale angajări de mileniu trei. Tu poţi avea o asemenea atitudine?