Emanuela Bușoi 
Ce ar fi un om fără ţară:
un Ahasverus rătăcitor
în timp,
în spaţiu,
omul fără umbră,
bătaia de joc a copiilor de pe uliţi,
împăratul gol?
Cutreieram cu tine, ţară, lunecând
pe coama dealurilor Siracuzei
dinspre teatrul grec spre Urechea lui Dionis,
de acolo spre mormântul lui Arhimede.
Apoi şiragul de corali,
cumpărat la urcarea în autobuz
de la un negru care purta în priviri
ţara lui mică, dincolo de orizont,
cât un lat de palmă, pierdută în
ape de jad.
Când sus cu tine,
în turla catedralei Saint Pierre,
aruncând o privire peste Geneva,
cuibărită în asfinţitul de decembrie,
când în cabina de vapor,
legănată de marea întunecată,
totuna cu cerul nopţii fără stele
până în zorii
cu mii de ochi fosforescenţi
ai oraşului Cagliari.
Alături de tine, ţară,
am urmărit cu sufletul la gură cavalcadele lui Garibaldi,
ori visul crescând împreună cu tânărul din Ajaccio;
ne-am rătăcit în Mesquita prin pădurea de coloane vechi romane
şi ne-am potolit setea sub zidurile Alhambrei
în plantaţia de portocali.
Dar podurile?
Cu Sancho Panza am urcat pe spinare de măgar
spre Toledo urcat în nori,
spre Sevilla peste Guadalquivirul chihlimbariu
pe podul larg roman;
ne-am strecurat pe podul Carol
prin mulţimea nesfârşită de oameni sau
podul cu lacăte de toate mărimile şi culori
din oraşul lui Mozart,
ca să nu mai vorbim de Millenium,
podul viitorului
arc dinspre azi
spre vremuri viitoare.
Toţi oamenii acestui pământ
au o ţară: uneori mică cât o gămălie de ac,
alteori de necuprins
de la o margine de ocean
la altă margine de alt ocean,
dar
tu, ţara mea, ai munţii şi văile tale
ai deal vale, deal vale,
ai floarea de colţ şi tămâioarele primăverii
culese de pe dealul din faţa casei părinteşti,
unde de două secole străjuieşte
biserica cu albe oseminte a celor
ce te-au trăit, ţară.
Tu eşti cu mine
oriunde m-or purta paşii şi
într-o zi,
dincolo de orizontul vizibil.
Te vei pierde în mine,
Ţară.
