Valeriu Cristea 
Pe la 9-10 ani am descoperit „răul secolului”, încercînd pentru întîia oară un sentiment, o stare pe care astăzi le-aș numi existențialiste. Era în duminica Floriilor și eu ieșeam pentru prima dată din casă după șase săptămîni, răstimp în care nu-mi părăsisem patul și camera. Fusesem bolnav, accidentat mai exact spus din neglijența mea și a fetei care stătea la noi. Într-o seară, aflîndu-ne în bucătăria aproape cufundată în întuneric (nu știu de ce nu aprinsesem lumina), ne-am gîndit să mai punem lemne pe foc deși ceainicul de pe plită începuse să clocotească (nu aprinsesem lumina probabil pentru că ardea focul pe care, pe de altă parte, voiam să-l întreținem din cauza întunericului); un lemn mai lung a atins fundul ceainicului pe care l-a ridicat ca o pîrghie, răsturnîndu-l; apa fiartă s-a revărsat peste piciorul meu stîng, opărindu-mă. Apoi, cînd în toiul agitației ce cuprinsese întreaga casă, s-a procedat la despicarea cu foarfeca a pantalonului lipit de corp, a ieșit la iveală o incredibilă, enormă bășică de piele, de la genunchi la laba piciorului stîng: aveam, în loc de picior, un fel de burduf (spart, înțepat mai tîrziu și astfel dezumflat). Medicamentul de bază, pînă la sosirea doctorului (de care nu-mi amintesc) a fost uleiul de casă, care mă impregnase parcă în întregime și impregnase totul în jur, încît mirosul lui a rămas legat multă vreme de accident. Șase săptămîni a trebuit să zac deci în pat și să stau închis în cameră (singurul contact cu școala reprezentîndu-l în acest interval o carte primită de la învățătorul meu, pe care el scrisese cîteva rînduri, urîndu-mi „însănătoșire grabnică”; țin minte că acest cuvînt – însănătoșire – mi se părea, nu știu de ce, anevoios, complicat, aproape tot atît cît procesul pe care îl desemna și pe care eu tocmai îl traversam) pînă cînd piciorul să mi se vindece îndeajuns ca să pot ieși în sfîrșit din casă. Era – acea duminică a Floriilor în care s-a isprăvit convalescența mea – o zi de primăvară caldă, dar închisă, aproape zăpușitoare, cu văzduhul plin de un fel de scame vegetale. Mă vedeam, după atîta vreme, din nou afară, din nou liber! Îmi era dat să trăiesc o clipă mult rîvnită! Și totuși, pînă la urmă, plimbarea (cu părinții, cu sora mea și pare-mi-se cu niște necunoscuți) nu mi-a priit. Zăpușeala timpurie, nepotrivită anotimpului, slăbiciunea mea de convalescent dezobișnuit de aerul de afară m-au obosit curînd, dar oboseala era nu numai fizică, ci, spre surpriza mea, și sufletească. Mă așteptasem la cu totul altceva, la o sărbătoare, și cînd colo, acum, mă simțeam de fapt dezamăgit: de căldură, de banalitatea străzilor, a caselor, a plimbării noastre înseși, dar mai ales de mine, de sentimentele pe care le încercam în realitate, altele decît acelea pe care contasem. Unde era bucuria? În locul ei era o stare de „cădere”, de neputință, de disoluție leșioasă, de dezorientare. Dintr-odată, îmi pierdusem acele cîteva repere, impulsuri, motive, care trebuie să fie prezente în orice clipă în noi ca să putem continua să trăim. Îmi experimentasem, ca să pronunț cuvîntul, „greața” neavînd habar de „răul secolului”, simțindu-mi, pipăindu-mi doar răul lăuntric din acea clipă, pe care îl găseam cu mine tolănit în cuibul sufletului, pregătit pentru musafiri mai de soi. Făceam prima practică a dezabuzării, văzîndu-mi iluziile risipindu-se, parcă împreună cu acele scame ce pluteau și se topeau în aer, de jur împrejurul meu.
Am mai trecut și altădată prin așa ceva (mă refer aici numai la perioada copilăriei). Ieșisem de la un matineu tîrziu, mai degrabă de amiază decît „matinal”, era deja aproape unu, afară – cald, lumină puternică, agresivă. Văzusem un film cu Stan și Bran (Stan și Bran lupi de mare, pare-mi-se), un film – îmi dau acum seama – mai slab al celor doi mari actori, din ultima lor perioadă, obosit, întristător, deși însoțit ca de obicei de reclama ce garanta spectatorilor „două ore de rîs cu lacrimi”. Nu mai știu dacă ma rîs sau nu cu lacrimi, sigur e că, ajuns în stradă, am simțit din nou – poate doar cu o mai mică intensitate – acea stare de descurajare, pasivitate, abandon – un fel de stop cardiac al dorinței de a trăi, inima poftei de viață. Ce trebuie să bată ritmic, continuu, ca și celelalte, de carne și sînge. M-a dezamăgit filmul sau, dimpotrivă, ieșind de la el am avut sentimentul că las în urmă o ultimă plăcere, o ultimă bucurie? Ori am avut de a face atunci cu întîia manifestare a „efectului ficțiunii”, pe care l-am resimțit nu o dată în viață? A ficțiunii perfide, care mă îmbată și mă rupe mai întîi de existența mea cotidiană pentru a mă cufunda apoi, brusc, în ea, ca într-o apă ce mi se pare acum rece ca gheața, trezindu-mă la realitate, la cea mai intensă și mai nedorită realitate – amintindu-mi, de pildă, în timp ce filmul continua să ruleze mai departe liniștit (se rupe nu filmul, ci filmul meu despre film, se cască o gaură neagră în balonul ficțiunii) de un lucru neplăcut ce mă așteaptă a doua zi, sau de cel mai neplăcut lucru ce mă așteaptă în viitor, de faptul că voi muri. Un gînd care, atunci, sînt sigur că nu mi-ar fi venit cu atîta precizie dacă nu mi-ar fi trecut prin cap să-mi pierd timpul uitîndu-mă la un film oarecare: prefăcîndu-se mai întîi că mă îndepărtează, că mă ferește de ele, filmul mă bagă apoi cu nasul drept în certitudinile pe care probabil că tocmai voiam să le evit. Printr-o logică a contrastului desigur, ficțiunea înșelătoare, plăcut adormitoare – o doică ce azvîrle pruncul din leagăn direct în ger – ne scoate subit la suprafață temerile ascunse, ne pune din nou în contact cu partea de corvoadă a existenței. După ce ne face într-adevăr să uităm (e motivul pentru care apelăm la ea), ne reamintește – cu o rea și teribilă forță – tocmai ceea ce voisem să uităm.
______________________________________
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
