Spre Orașul Diavolului

Ultima zi de vară. Mă aflu în Serbia, în vacanță, la invitația prietenei mele de-o viață, Ioana. Mă știe tristă. Vrea să uit tristețea. Și eu vreau. Când a văzut că mi-am terminat țigările, ieri, mi-a cumpărat două pachete de la o benzinărie. M-a rugat să nu mai fumez. Parcă nu aș ști! Două degete de la mâna stânga mi s-au îngălbenit. Exact ca degetele lui nea Tudor Bulucea, vecinul nostru de la țară. Parcă îl văd cum scotea bucățica de ziar din buzunar și-și croia o țigară. El o ținea cu degetul mare și cu arătătorul. Eu fumez mai elegant, dar tot un fum.

Am plecat cu autocarul din orașul Niš și ne îndreptăm către Orașul Diavolului, din Munții Radan. Am trecut pe lângă un cimitir  micuț. Sârbii nu mor, așa mi-am zis. Casele sunt înalte. În fața curților, stive mari de lemne. Sârbii se pregătesc de iarnă. Într-un pridvor,  o perdea de șiruri de ardei se usucă la soare. Tot pentru iarnă. Tata le zicea „raci”. Îmi amintesc gustul lor. Erau buni, perpeliți la flacără. 

Autocarul încetinește pe drumul îngust. Pe văi, ceața plutește ca un fum. În stânga, o ciobăniță și oile sale, pe pajiștea luminată de razele aurii ale apusului. În spatele lor, se vede un pod de piatră. Un măr încărcat își întinde către noi o creangă plină de roade și aproape că atinge geamul autocarului. O bătrână stă pe treptele unei case cu o împletitură albă în mână. Se oprește din lucru și se uită spre noi. Trei mușcate roșii înveselesc fereastra de lângă ea.

Înaintăm pe drumul în pantă. Autocarul oprește. Coborâm și mergem prin pădure. E liniște. Parcă toată liniștea mi s-a strâns în inimă. Eu oricum trăiesc în liniște. Acum o simt în inimă. Ca o săgeată.

Insecte mici năvălesc din toate părțile. Dăm din mâini, să ne apărăm. Vedem câteva sculpturi din lemn. De o parte și de alta a cărării, un nud de bărbat și unul de femeie. Pământul e roșiatic și umed. Parcă totul e ars. Undeva, în stânga, e puțul unei mine. După câteva minute bune, vedem turnurile. Sunt formațiuni de rocă foarte ciudate, sculptate parcă de mâna unui artist posedat. S-au format în milioane de ani, în urma eroziunii stâncilor de către apele extrem de acide, ce țâșnesc din două izvoare. Locul e considerat una dintre cele șapte minuni naturale ale lumii.

Soarele apune pe pălăriile turnurilor. Ne întoarcem. Bem apă de la o cișmea. E rece și bună. E apa vieții.

Un buștean putred ne-a blocat drumul. Șoferul a coborât și l-a tras într-o parte. Ciobănița și-a adus oile lângă o apă. Mă uit la copaci. Au început să-și schimbe haina. Pe vârfurile lor plutește vălul lung al toamnei.

De ce simt de la o vreme cum toamna se cuibărește încet și la mine în suflet?