Nicolae Roșianu 
Am afirmat* că în literatura cultă (spre deosebire de folclor), în ceea ce privește destinele epitetului, evoluția lui, începe să se manifeste tendința de atenuare sau de „destrămare a tipicității” și de identificare a procesului de particularizare, de individualizare. Nu trebuie să fim însă categorici, întrucât nu toate genurile folclorice reacționează identic. Fenomenul este caracteristic mai ales pentru eposul eroic, alte categorii folclorice, din contra, ne oferă suficiente exemple în care putem observa tendința de particularizare, de individualizare a epitetului. De pildă, cântecul istoric și mai ales cântecul liric încep să utilizeze, alături de epitetele invariabile tradiționale, și epitete noi, individuale, care nu mai rămân neutre. În primul rând scade vertiginos numărul epitetelor invariabile prin eliminarea lor, obiectul rămânând fără determinant. În al doilea rând, epitetele noi capătă concretețe, primind coordonate istorice, geografice, sociale etc. Și era firesc să se întâmple așa, întrucât se modifică însuși obiectul pe care epitetul îl definește, informația (voluntară sau involuntară) pe care ne-o oferă cântecul istoric fiind cu totul alta în comparație cu informația oferită de basm sau de epos. „Realismul” evenimentului istoric evocat de cântec nu mai este „realismul” din basm sau din epos: „evenimentele” nu se mai petrec pe „tărâmul celălalt”, sau „peste nouă mări și nouă țări”, ci în locuri identificabile istoricește, la care participă eroi ale căror prototipuri chiar dacă nu pot fi precizate, ele pot fi totuși „bănuite”. În sfârșit, mai trebuie să adăugăm că, după părerea noastră, cântecul istoric nu a mai avut timp să-și transforme noile atribute în determinante constante, prin urmare, ele nu au devenit epitete invariabile, continuând, de regulă, să apeleze la cele tradiționale, fără să atingă însă nici pe departe numărul epitetelor invariabile din epos.
Cântecul liric urmează o cale asemănătoare în ceea ce privește tendința de particularizare, de individualizare a epitetului. Aceasta nu înseamnă însă că epitetele invariabile dispar din cântecul liric; fără a avea ponderea din epos, ele continuă totuși să ocupe un loc destul de important și în această categorie folclorică, unde îndeplinesc aceeași funcție ornamentală: ele devin locuri comune, capătă statutul de neutralitate, trecând dintr-o piesă folclorică în alta, dintr-un gen în altul fără niciun fel de dificultate: marea este tot albastră și în epos, și în cântecul istoric, și în cântecul liric; pădurea și aici este întunecoasă, fața voinicului e la fel de albă, vântul este năpraznic, lacrimile sunt amare ș.a.m.d. Așadar, și aici avem de a face cu „locuri comune” tipice din fondul tradițional de epitete invariabile.
Lirica populară însă își creează și un alt fond specific de epitete unde culorile (în afară de alb și albastru) alcătuiesc o gamă foarte variată: auriu, argintiu, verde, galben, negru, roșu etc. Treptat, bineînțeles că și aceste noi epitete se transformă în atribute constante, devenind în cele din urmă epitete invariabile. Indiferent însă de faptul că sunt „noi” sau fac parte din fondul tradițional, epitetele din cântecul liric își potențează funcția emoțională, pierzându-și neutralitatea. Mai mult decât atât. Multe din epitetele din lirica populară devin simboluri (separat sau împreună cu obiectul pe care îl definesc). Acesta este însă un alt aspect căruia îi consacrăm capitolul următor, întrucât, după cum vom vedea, nu întotdeauna se poate face o distincție clară între epitet și simbol (nici în lirică, nici în epos sau în alte categorii folclorice).
*pornind de la același Veselovski.
