Se dăruie pe sine şi se ofileşte

„Virtutea nu pretinde nimic, ea se mulţumeşte cu propriile-i trăiri.” afirma Sully Prodhomme (16.03.1839 – 6.09.1907), scriitorul francez, cu numele său real René-François Armand Prudhomme, care a primit în 1901 primul Premiu Nobel pentru Literatură.

Perfecţiunea artistică şi sensul filosofic atribuit poeziei, precum şi eficienţa lirică transpusă într-un limbaj simplu şi clar i-au adus academicianului francez consideraţia specialiştilor în vederea acordării celebrului premiu. De remarcat este faptul că trei scriitori ruşi fuseseră traduşi în limba franceză, susţinuţi financiar de ţarul Alexandru al III-lea: Tolstoi, Dostoievski şi Puşkin. În primă instanţă, este nominalizat Tolstoi, care refuză premiul din considerente ce ţin de perceptele sale morale: „banul este ochiul dracului”.

Din cele 600 000 de coroane suedeze primite, Sully Prudhomme pune bazele Premiului de Poezie şi va fonda alături de alţi scriitori Societatea Poeţilor Francezi. Fire singuratică pe parcursul întregii sale vieţi şi moare la fel de singur, în ultimii ani fiind afectat de o paralizie severă.

***

Rugă

De-ar fi să ştii ce greu apasă
O viaţă de singurătate,
Pe lângă mohorâta-mi casă
Ai trece poate.

De-ar fi să ştii ce blândă este
În suflet trist o mângâiere
Tu m-ai privi pe la ferestre
Ca fără vrere.

De-ar fi să ştii ce balsam poartă
O inimă ce-a ta o cheamă
Te-ai aşeza la mine-n poartă
Ca şi o mamă.

De-ar fi să ştii că eşti iubită
Şi dacă-n minte-ar fi să-ţi vină
Cum, ai păşi de prag venită
Fără pricină.

(traducere Al.Rally)

*

Ochii

Albaştri sau negri iubind fierbinte,
Ochi nenumăraţi priveau zorii de zi,
Azi tainic dorm în adâncul din morminte
Dar soarele răsare, fie ce-o fi.

Plăceri scufundate-n tainicul păcat
Nopţii, tribut peste zi ei au arvunit.
Şi-acum lucesc stele pe ceru-ndoliat,
Sub pleoape umbre se-adună la zenit.

O, nu, să-şi fi pierdut irisul privirea?
De-ajuns, acest lucru nu e cu putinţă!
S-a reîntors în el căutând sclipirea
Sufletului, invizibila fiinţă.

Şi asemeni unor căzătoare astre,
Trecând de noi, rămân doar celeste spaţii,
Pleoapele se-nchid în apusuri albastre,
Ochii nu mor, dorm în alte constelaţii.

Albaştri sau negri iubind fierbinte,
Deschişi spre cer şi-o imensă auroră,
În lungul lor somn, dincolo de morminte,
Ochii ne urmăresc oră după oră.

(traducere de Ramona Müller)

*

Aici, pe pământ

Aici, pe pământ toate florile de liliac mor,
Scurte sunt toate cântecele păsărilor,
În visul meu verile rămân
Mereu…

Aici, pe pământ buzele înfloresc
Fără atingerea diafană ce-o nutresc,
În visul meu săruturile rămân
Mereu…

Aici, pe pământ toţi se plâng,
Prieteniile şi iubirile se frâng,
În visul meu cuplurile rămân
Mereu…

(traducere de Ramona Müller)

*

Vaza spartă

Vaza-n care moare această verbină
De un evantai uşor a fost crăpătă,
Nebănuita atingere-n surdină
Prin niciun zgomot nu a fost trădată.

Dar imperceptibila albă fisură
Roade înfometată cristalul rănit,
Trasând o invizibilă dar sigură
Spirală, ce-o pregăteşte de sfârşit.

Şi apa, picătură cu picătură
S-a scurs, seva florii e-n secetă acum;
Nimeni n-a bănuit o aşa spărtură;
N-o atingeţi, vaza e crăpată oricum!

Tot astfel, mâna iubită adeseori
Atinge inima în treacăt, o zdrobeşte…
Apoi inima asemeni multor flori
Se dăruie pe sine şi se ofileşte.

În ochii lumii e mereu intactă,
Dar în ea fisura se-adânceşte plângând,
Rana firavă durerea o refractă,
N-o atingeţi, se va sparge în curând!

(traducere de Ramona Müller)