Alina Neagoe 
Vijelioasă, Noaptea, în calea mea venea
Ca un copil bolnav fugind ‘naintea mamei,
Cu ochi de suferinți și lacomi îmi cerșea
O ultimă lucire păstrată bir Infamei;
Cu bolta frunții-naltă, cutată și lividă,
Împresurată crâncen de un hățiș aparte
Mi se înfățișă ca-n cioburi de oglindă
Un chip împărătesc ce-n bezne se desparte.
Sclipiri de stele-apuse pe mâna-i ca din stei
Curgeau secătuite, privindu-și trist mormântul;
Să fie-acum sfârșitul atâtor epopei,
Izvoditor de ceruri să fie azi pământul?
Și carnea Nopții, neagră, în chinuri împietrită,
Zvâcnea arar sub haina-i de-mpărătesc mister
Sub giuvaiericale, lumină iezuită,
Pulsează suflul morții în trupu-i de eter.
-Fărâmă muritoare de dragoste lumească,
Bob numărat și singur pe-ntinderi de ocean,
Suflarea ta măruntă, căldura omenească
Nu-ți sunt folositoare în clipă, nici în an!
Născut din îndurare, chip frământat din lut,
Sub poala hainei mele, în lut te vei întoarce,
-Bogatul cel de-o noapte, al veșniciei slut-
Izvorul ce te poartă va odihni-n răstoace.
„Prea multă tânguire, și jale, și amar!”
Chimvalul lumii, vechi, în suflet îți răzbate;
În moarte ți-e destinul!De-i racla de cleștar
Și punți de hrisolit… tot te-or purta în Noapte!
Eu suflu boarea neagră în cele patru zări,
Eu risipesc lumina din firele de aur,
Eu învelesc drumețul venit de nicăieri,
Eu schimb în ciumăfaie cununile de laur!
Asemenea dulceții din somn de prunc născut
Prea dulce-mi este firea, prea dulce ne-nțelesul,
Din dragoste de moarte Lumina s-a făcut,
Prea salvator-hazardul în mine-i stă purcesul.
Înfiorarea lumii din soare se adapă-
Păcatul îşi sleieşte puterile-n amurg;
Tu, lasă dar lumina, azvârle-o de pe pleoapă,
Tiveşte-o şi-o înnoadă-ntr-al cheii brandenburg.
Pădure de-ntristare a semănat Lumina,
În întuneric sfânt cu toate vor fi fost,
Nu bezna-a lepădat-o precum din grâu neghina
Ci raza, ochiul lumii, în hăuri va fi-ntors.
Născutu-te-ai din negru, din linişte adâncă,
Prea blestemat de-o maică ce drumul ți-a pornit,
Legându-te pe veci ca ploile de stâncă,
Râvnind lumina vieții ce gându-a nălucit.
Dintru-nceput Luminii – târziu e pentru mine,
Eu am prăsit genunea sub ochiu-nchis şi mut;
Cuvântul mă ajunse sau oacheşe jivine?
Pământ şi Cer şi Ape din mine s-au făcut.
Ci fost-a dar, Lumina, ce zice-se frumoasă,
Purceasă din Cuvântul de nimeni auzit?
Izvod îi sunt doar Eu, a lumii-mpărăteasă,
Iluminata Noapte!Din mine toate sunt!
Şi ochiul negru-al Nopții, în furii se deschise,
Cuprinse zarea-n patru cu-al său tremur crescând
Precum stăpânul, țarini, prea lacom își privise,
Mai multe avuții cătând şi rădicând.
-O, Noapte! Vai, ce Noapte, sortită-mi fu vederii,
Blazonul seminției-mi se zdruncină pe trup;
Unde-s cete de îngeri în ceasu-ndolierii?
Cu albul lor prea plin tot hăul să astup…
