O istorioară oarecare de amor şi adulter?

Dar Matei Pavel n-a ajuns în parc. Preumblarea sa a fost stopată brusc. Din faţă, pe trotuar, venea spre el în goană o bicicletă condusă de un ins fantasmatic, cu o pelerină de culoare închisă, ce fâlfâia neverosimil. Matei a evitat în ultima clipă ciocnirea, încercând să se facă mic-mic şi lipindu-se de zidul unei case. Era înfuriat și gata să se ia la harță cu biciclistul atât de periculos. A avut însă surpriza să constate că nestăpânitul biciclist nu era altcineva decât celălalt român pe care-l știa aici și pe care-l cunoscuse la prima sa trecere prin Vârşeţ, Teodor Brenovici. Imediat, pornirea spre ceartă a lui Matei s-a topit şi s-a metamorfozat în efuziune sentimentală plus puţină nostalgie. E mare lucru să descoperi o cunoştinţă, aşa, aproape de miezul nopţii, şi undeva unde nu te aştepţi deloc să dai peste o mutră prietenoasă. Matei Pavel l-a îmbrăţişat exclamând „O, domnu’ Brenovici, ce plăcere!”, iar în sinea sa şi-a reproşat cum de nu-i venise până atunci ideea să-l caute.

Brenovici l-a privit cu neîncredere, apoi, când l-a recunoscut, şi-a exprimat şi el mirarea încântată:

– Domnu’ Pavel, ce e cu dumneavoastră aici, în târgul nostru uitat de lume?!…

– E o poveste lungă…, a apucat Matei Pavel să spună.

– Sunt curios s-o ascult, vă invit la o cafea…, a preluat îndată Teodor Brenovici iniţiativa.

Teodor Brenovici l-a condus într-un mic bar amenajat la subsolul unei case obişnuite, care iniţial avusese destinaţia de locuinţă. Orgă de lumini, muzică învăluitoare, câteva perechi la măsuţele aflate în penumbră şi ei doi.

– Nici nu vă închipuiţi cât de mult mă bucur că vă văd! a fixat precipitat Teodor Brenovici condițiile revederii lor, din cel ce anunțase că e pregătit să asculte, transformându-se în cel ce dorește să fie ascultat. Cerul v-a scos în calea mea. Am uriaşă nevoie de un confesor şi dumneavoastră sunteţi cel mai potrivit.

Matei Pavel ar fi vrut să-l anunţe pe interlocutorul său că şi situaţia sa este foarte complicată, că şi lui îi ţiuie urechile de singurătate şi că are şi el disperată nevoie de cineva căruia să i se mărturisească, cu care să comunice sau măcar să converseze; dar n-a reuşit decât să schiţeze un gest oarecare al mâinii şi să-şi mişte sprâncenele, buzele, în semn că acceptă rolul pe care i-l atribuie Brenovici.

Acesta a continuat impetuos:

– Şi ştiţi de ce sunteţi cel mai potrivit? Fiindcă sunteți în măsură să mă ascultați, să mă înţelegeți, dar, în același timp, nu faceţi parte din mica lume a orăşelului nostru. Cei de aici, dacă m-aş spovedi unuia dintre ei, m-ar judeca, m-ar lovi cu piatra, m-ar pune la zid sau, cel puţin, m-ar bârfi, m-ar înnămoli în cleveteala lor. Pe când dumneavoastră veniţi de departe, puteţi să mă ascultaţi senin, fără patimă, puteţi să mă ascultaţi, să mă înţelegeţi şi să-mi daţi un sfat. O, aş fi în stare să ofer orice aceluia care are o soluţie pentru impasul meu.

– Mă îndoiesc că sunt eu acela…, a căutat Matei Pavel să-l tempereze.

Brenovici nu părea să-l audă; el era convins că a găsit în sfârşit persoana potrivită:

– Problema mea se enunţă simplu şi abrupt aşa, a zis el lansat. M-am îndrăgostit de cineva. Dar sunt căsătorit, îmi iubesc soţia, am un copil, îl iubesc şi pe el, nu pot renunţa la familia mea, dar sunt îndrăgostit nebuneşte de o femeie tânără, o fiinţă excepţională, nici la ea nu pot renunţa. Cum să ies eu din situaţia asta fără ieşire?

Matei Pavel a sorbit din paharul pe care o chelneriţă drăguţă i-l pusese în faţă, cu câteva minute mai înainte. Era ușor dezamăgit. Crezuse că cine ştie ce catastrofă o să-i înfăţişeze Brenovici, şi când colo el trăia o istorioară oarecare de amor şi adulter. Ceea ce, aprecia Matei Pavel, complica întrucâtva cazul era un adevăr simplu: dimensiunile unui eveniment nu sunt aceleaşi pentru diferiţi oameni. Important este efectul lăuntric pe care anumite fapte le au asupra unuia sau altuia. Ceva ce pe el îl lăsa rece, pe un ins ca Teodor Brenovici îl tortura, provocându-i, ca un seism, incontrolabile mişcări tectonice interioare. Matei Pavel a căutat să-l liniştească:

– Și mie mi s-a întâmplat așa ceva, a rostit el pe un ton intenţionat banal.

Teodor Brenovici a rămas o clipă cu gura căscată: nu se aşteptase la o asemenea reacţie din partea interlocutorului său. Apoi a clătinat din cap:

– Nu, nu, ceea ce se petrece cu mine nu este o stupidă poveste de amantlâc provincial. Este ceva unic şi de o intensitate dureroasă, nu seamănă cu nimic. Pricepeţi, le iubesc pe amândouă aceste femei şi aş vrea să mă multiplic cumva, să mă despart în două pentru a rămâne cu fiecare. Pentru fiecare dintre ele mi-aş da viaţa.

– Le iubiţi la fel? a încercat Matei Pavel să participe la drama lui Brenovici, folosind propria sa experienţă, forţându-şi memoria să-şi amintească sentimentele sale atunci când trăise ceva asemănător.

Pictorul i se părea grandilocvent, neconvingător, iar sinceritatea lui fără limite o găsea impudică, dar s-a ferit să-şi arate impresiile. Presupunea care va fi răspunsul lui Brenovici şi el a venit.

– Nu, evident nu, a confirmat acesta. Sunt chestiuni complet diferite. Gina, aşa o cheamă pe iubita mea, e mult mai tânără decât mine… Cred că se petrece un extraordinar transfer de energie de la ea la mine. Ea mă ajută să pictez. Vă spun un secret, fără ea probabil n-aş mai fi putut să pictez. Ei îi datorez toate aceste reuşite ale mele din ultimii ani, pentru care mă laudă nemăsurat criticii de artă. Chiar acum lucrez la o pânză uriaşă, simt că este ceva puternic şi nou, incomparabil cu ce am pictat până azi. Ea este efectiv modelul acestei pânze şi, mai mult, ea este sursa invizibilă de regenerare, de creativitate, care mă ţine viu ca artist. Ea îmi mişcă mâna. Pricepeţi?…

Într-adevăr, gândea Matei Pavel, nu faptele în sine contează, ci consecinţele lor asupra noastră, felul cum ne modifică ele lumea interioară, felul cum ne transformă.

– Îmi dau silinţa să pricep, a răspuns formal Matei Pavel.

– Dacă pricepeţi, cum vedeţi dumneavoastră rezolvarea, există o rezolvare?

Matei Pavel se chinuia sincer să găsească un răspuns pentru acest ins sfâşiat:

– O soluţie logică ar fi să renunţaţi la una dintre cele două femei, nu ştiu însă cât de convenabilă este pentru dumneavoastră…

– Nu, nu, asta din capul locului, nu…, a respins exasperat pictorul această variantă. V-am spus că am încercat, am încercat de nenumărate ori şi n-am reuşit.

– Altceva, habar n-am, poate doar să vă schimbaţi religia într-una care îngăduie poligamia…

– Vai, domnule Pavel, nu râdeţi de mine, nu-mi arde de glume, zău! a replicat Teodor Brenovici cu glas şoptit şi rugător.

S-a ridicat brusc de la masă, ca şi când şi-ar fi amintit că are de făcut ceva de maximă urgenţă, a scos câteva bancnote din buzunar, le-a lăsat pe masă şi a plecat grăbit.

– Iertaţi-mă, ştiu că e complicată situaţia mea… Vă mai caut eu, a mai adăugat el din mers şi a dispărut pe uşa prea scundă pentru statura sa înaltă.

Rămas singur, Matei Pavel a mai sorbit un strop din băutura comandată și plătită de pictor şi a părăsit şi el micuţul local.

Începea să i se reliefeze cu claritate o idee, pornind de la acest Teodor Brenovici care, la prima lui trecere prin Vârşeţ, i se păruse atât de cumsecade, de tern, de prozaic-exemplar, iar de data aceasta i se revela răvășit de încurcate cutremure sufleteşti, dezorientat şi dezolat. Şi anume: prima lui călătorie în aceste locuri fusese doar o călătorie de probă, superficială, o călătorie la suprafaţa întâmplărilor, care nu înlătura pojghiţa ce acoperă oamenii şi întâmplările, o călătorie pregătitoare pentru ceea ce trăia acum, pentru ceea ce urma să i se întâmple de acum încolo, o călătorie-semnal care avusese rolul să-l avertizeze – Vezi că ţi se pregăteşte ceva, ceva legat chiar de locurile acestea!… Înseamnă atunci că destinul sau cine, dacă nu un regizor concret în genul lui Isidor Dubek, pusese la cale un proiect mai amplu şi mai sofisticat, cu desfăşurare graduală, în mai multe trepte, un proiect care să-l aibă ca protagonist pe el, pe Matei Pavel?!…

Beneficiarul neobişnuitului testament şi-a îndepărtat din minte posibilitatea aceasta, aşa cum fugea în copilărie din beciul unde i se părea că fâlfâie din aripi liliecii. Apoi, s-a îndreptat spre noua lui casă, apartamentul de la hotelul Serbja, hotărât să doarmă şi să pună astfel punct acestei nopţi mult prea lungi și încurcate.

În schimb, Teodor Brenovici, după ce s-a despărţit de bucureşteanul stabilit pe neaşteptate în oraşul său, nu avea intenţia să se culce şi nu dorea nici să se termine noaptea aceea. În noaptea aceea, el era decis să obţină o limpezire a situaţiei sale fără ieşire. Deocamdată habar nu avea în ce mod, dar, cu orice preţ, până în zori va trebui să găsească o cale.

Departe de a-l linişti, cum sperase, discuţia cu Matei Pavel îl aruncase şi mai tare în vârtejul gândurilor negre. Pedala fantomatic pe bicicletă, rulând pe străduţele adormite, balonzaidul său deschis flutura nestăvilit, ca un steag gri, al învinşilor. Se simţea apăsat de o greutate fără seamăn, cosmică şi nu întrezărea nicio soluţie, nicio continuare pentru existenţa sa ruptă în două. S-a pornit ploaia, o ploaie deasă, care împrospăta aerul şi Teodor Brenovici a primit stropii ca pe o binecuvântare, mergea pe bicicletă lăsându-se lovit de stropii reci, aşa cum ar fi făcut un duş după o beţie sau după un somn greu.

Deodată, fără să fi plănuit să ajungă acolo, s-a pomenit în dreptul casei sale. A coborât de pe bicicletă, a intrat în casă, a urcat la etaj, unde se afla dormitorul său, a pătruns val-vârtej în cameră. A aprins lumina. Soţia sa s-a trezit speriată. Şi mai speriată a fost când a dat cu ochii de Teodor: apa îi şiroia pe obraz, era ud leoarcă, iar faţa sa era transfigurată.

– Teodor, ce e cu tine în halul ăsta şi la ora asta!… s-a mirat femeia.

Brenovici s-a pus în genunchi, la marginea patului.

– Trebuie să-ţi mărturisesc ceva foarte important… Nu te merit… M-am îndrăgostit de o altă femeie… Am încercat, nu pot renunţa la ea. Nici la tine nu pot renunţa, şi să te părăsesc pe tine am încercat. Nu întrevăd niciun viitor pentru mine. Niciuna dintre căi nu mi se potriveşte… Asta e tot! a spus el pe nerăsuflate.

Femeia credea că visează, că e prinsă într-un coşmar ca-ntr-o plasă din care nu poate să scape: nicicând nu-i trecuse prin minte că ar putea să aibă loc vreodată, de-adevăratelea, o asemenea scenă, cu ei doi. A izbucnit în plâns încetişor. Ar fi vrut să ţipe, dar nu avea putere.

Acum, că se spovedise, lui Teodor Brenovici i se luase o piatră uriaşă de pe inimă. După mult timp, era prima dată când se simţea mai bine, sufleteşte. Deja, cunoştea următorul pas.

– Adio, a zis el patetic şi a părăsit în fugă casa.

A urcat iar pe bicicleta de care arareori se despărţea şi, nepăsându-i de ploaia care se înteţise, s-a îndreptat spre locuinţa Ginei. Ea ocupa un mic apartament dintr-un bloc aşezat în partea opusă a oraşului.

În aproximativ zece minute, a sunat la uşa ei. Gina i-a deschis curând, somnoroasă. Nu s-a mirat că o vizitează la ora aceea, nici că este ud până la piele. L-a îmbrăţişat exclamând:

– Ce bine îmi pare că te văd…

L-a tras înăuntru, l-a ajutat să-şi dezbrace balonzaidul şi i-a adus un prosop mare din baie:

– Şterge-te, ai să răceşti, a spus ea, lăsând impresia că n-a observat starea de surescitare a iubitului său.

Teodor Brenovici s-a şters în fugă, cu indiferenţă şi apoi a rugat-o pe Gina să se aşeze. Era noaptea lui, îşi dădea seama, şi dorea să tranşeze lucrurile o dată pentru totdeauna.

– De fiecare dată, când te întâlnesc, am nişte emoţii grozave şi mi se pare că să fiu cu tine e un dar care nu o să se mai repete, că te văd pentru ultima dată, i-a zis Gina în vreme ce a luat prosopul pus deoparte de Brenovici şi s-a apropiat de bărbat, voind să-l frece pe păr.

Brenovici şi-a retras capul, astfel încât tânăra femeie a rămas cu prosopul în aer, fără să înțeleagă ce se petrece.

– Tocmai asta e, că nu trebuie să ne mai vedem, a anunţat-o Brenovici. Te doresc foarte mult, te iubesc foarte mult, i-am mărturisit în sfârşit şi soției mele despre tine, dar nu trebuie să ne mai vedem. Ceea ce-ţi ofer eu ţie e prea puţin, e derizoriu, nu mai putem merge înainte aşa… Iartă-mă, dar nu mai pot continua, n-avem niciun viitor împreună…, a rostit Teodor Brenovici, aproape strigând şi, repede, până să apuce Gina să aibă vreo reacţie, s-a întors pe călcâie şi a părăsit-o şi pe iubită, aşa cum o părăsise pe soţie.

Împăcat şi convins că de data aceasta avusese curajul unor gesturi radicale, decisive, s-a suit iarăşi pe bicicletă şi a pornit spre atelierul său din centru. A suit treptele, a descuiat uşa cu cheia, din antreu a pătruns în încăperea largă, înaltă, rece, cu geamuri mari. A aprins lumina, a păşit pe podeaua scârțâitoare a atelierului, s-a oprit în mijloc şi şi-a îndreptat privirea spre peretele unde era fixată lucrarea imensă, având-o ca personaj pe Gina. Şi acum, pânza i se părea foarte reuşită, de o frumuseţe izbitoare, bizară, vorbind cel mai bine despre abis, aşa cum îl înţelegea el.

Pentru prima dată în noaptea aceea, Teodor Brenovici a realizat că e ud, ud până la oase, până la suflet şi a simţit frigul. Ca să-l alunge, a dat drumul la gaze în sobă, apoi s-a schimbat, punându-şi un trening, s-a cuibărit pe canapeaua veche, s-a acoperit cu cele câteva pături pe care le avea şi a aşteptat cu ochii închişi, cu dinţii clănţănindu-i, să vină căldura. Senzaţia de frig, într-adevăr, a fost înlocuită treptat cu aceea plăcută de cald, de confort şi de linişte, avea impresia că în sfârşit se eliberase din strânsoarea unui vis urât, că alungase demonii, l-a cuprins oboseala, l-au inundat pacea şi oboseala, iar când mijeau zorile a adormit.

(sursa foto: glassdoor.com)