Mariana Rogoz Stratulat 
Pe șevaletul din grădină
e-un cer fără icoană, o stradă fără pași –
un tablou dureros
cu amintiri brumate, ce-ascund
tăceri, mii de senzații,
amprente fără glas.
Noapte de noapte,
în mansardă se făceau ritualuri
de-mblânzire
cu sfinți de-alune și de ploi,
cu flori de salvie și ierburi moi,
cu crini albaștri și trifoi.
Se ascultau concerte de Bach
ce amorțeau pădurea, felinarul,
stoluri de îngeri,
misterioase versuri
căzute în păcat.
Ningeau iluzii prin unghere,
torceau motanii-n dormitor,
uitarea se-ncurca în gene…
În parcul amărui creșteau troiene…
Ah, câte nopți s-a tot valsat
și câte vise au pierit
în manuscrisul adormit
în Marea Moartă!
Afară e sfârșit de mov
și calendar.
