Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
04.09.2018

De vorbiți mă fac că n-aud

Declarație de independență ‒ acesta ar putea fi titlul câtorva poeme ale lui Eminescu (Eu nu cred nici în Iehova, de exemplu, dar și Luceafărul însuși). Printre ele și-ar afla locul și De vorbiți mă fac că n-aud (1873‒1876)¸ care numără doar opt versuri scurte, de câte opt silabe fiecare, remarcabile prin tonul categoric. Poetul nu a publicat acest scurt text, deși putea să-l considere o carte de vizită a sa. L-au publicat, după moartea lui, cei de la revista Sămănătorul, în 1903, apoi Ilarie Chendi, într-o ediție din 1905: M. Eminescu, Scrieri politice și literare.

„De vorbiţi mă fac că n-aud,/ Nu zic ba şi nu vă laud;/ Dănţuiţi pre cum vă vine,/ Nici vă şuier, nici v-aplaud;/ Dară nime nu m-a face/ Să mă ieu dup-a lui flaut;/ E menirea-mi: adevărul/ Numa-n inima-mi să-l caut.”

Biografii poetului menționează replica predilectă dată de el, în viața de fiecare zi, celor care încercau cu prea mare insistență să-l convingă de ceva: „Lăsați-mă-n pace!” Pare o replică inofensivă, specifică unui timid, dar analizată se dovedește a fi de o fermitate intratabilă. Să ceri lumii să te lase în pace, atât, să te lase în pace, nu să-ți ofere ceea ce își doresc cu ardoare alții, iată o atitudine care reduce lumea la nimic prin raportare la suveranitatea unui poet.

Versurile apodictice, ca propozițiile unui edict, cu multe cuvinte care exprimă negarea ‒ nu, nici, nime(ni), numa(i) ‒ ridică un zid de netrecut în calea oricărei posibile intruziuni în individualitatea celui care caută adevărul exclusiv în sine. Eminescu știe să fie tranșant și distant, așa cum cum știe să fie și tandru și implorator.

Textul are autoritate și datorită unei rime rarisime și care totuși se repetă ‒ de mai multe ori decât părea posibil: –aud, cu accent pe a. Această performanță în materie de versificare creează impresia de forță și magnificență. Eminescu obligă până și verbul aud (persoana I singular, indicativ, de la a auzi) să sune à-ud, prin modul cum îl poziționează în versul trohaic. Apoi trece și la rima cu consoană finală surdă în locul celei sonore: -aut în loc de –aud, oferindu-ne un spectacol al epuizării posibilităților limbii române (în ceea ce privește rima aleasă de el).

Demnă de menționat este și folosirea disprețuitoare a verbului a dănțui: „Dănțuiți precum vă vine”… Este ca și cum dansul ar fi un fel de scălâmbăială, de clovnerie, a căror practicare de către alții îl lasă pe Eminescu indiferent. Un poet de azi, mai puțin elegant, ar spune: „Puteți să stați și-n cap, nu mă interesează!”

*

Pustnicul

În poemul Pustnicul (scris după toate aparențele în 1874) nu apare niciun pustnic. Probabil privirea mefientă, îndreptată asupra lumii bune dintr-o sală de bal, este a unui pustnic. Această inaderență a unui privitor la o petrecere animată și strălucitoare nu este o noutate în poezia lui Eminescu (o identificăm, de pildă, și în Codru și salon). Dar este prima dată când observatorul solitar nu are o identitate. În loc de personaj, ni se oferă doar o perspectivă.

Privitorul („ca la teatru”) se remarcă printr-o veselie rău prevestitoare, care se poate transforma oricând în sarcasm. La început, el se joacă, exuberant, explicându-i cititorului (asemenea unui poet postmodern de azi) cum anume își compune textul:

„Copile dulci ca îngerii ‒ virgine ‒/ Prin sală trec purtând cununi de flori;/ Ah! vorba înger scapă pe oricine/ De lungi descrieri, dulce cititor/ Astfel acum ea mă scăpă pe mine/ Să zugrăvesc terestrele comori”.

Dar, pe neașteptate, oda (postmodernă!) înălțată fetelor angelice virează cu o sută optzeci de grade și devine pamflet:

„La ce-aş descrie gingaşa cochetă,/ Ce-abia trecută de-optsprezece ani,/ Priviri trimite, timide, şirete,/ Când unui tont, ce o privea avan,/ Când unui ghiuj, cu mintea căpietă,/ Urât ş-avar, sinistru şi pleşcan,/ Sau unui general cu talia naltă,/ Strigău şi prost ca şi un bou de baltă?”

Cel mai expresiv este, fără îndoială, portretul caricatural făcut „general[ului] cu talia naltă”: „strigău și prost ca și un bou de baltă”. Dintr-o calitate unanim recunoscută, a avea talia înaltă, Eminescu face o însușire caraghioasă, prin caracterizarea care urmează: „strigău și prost ca și un bou de baltă”. A fi înalt, deci vizibil, nu este un avantaj pentru un prost. Dacă era scund, avea șanse să treacă neobservat.

O adevărată încântare filologică produce cuvântul inventat de Eminescu, „strigău”, poreclă de o neașteptată forță expresivă, care intră în rezonanță (prin rimă!) cu alte cuvinte descalificante: pămpălău, nătărău, mâncău etc. (În vremea noastră, o autoare lipsită de prejudecăți, Ioana Bradea, și-a intitulat un roman Băgău.)

Apoi, lovitură de teatru, este adusă în prim-plan o domnișoară căreia chiar și se potrivește calificativul de înger:

„Deci după o perdea! Pe-o moale sofă/ Alene şade-un înger de copil./ În păru-i negru-o roşie garofă,/ În ochi albaştri plutitori ş-agil/ Şi haina de-albă, strălucită stofă/ Cuprinde-un mijloc mlădiet-gentil,/ Ce lin se-ndoaie parc-ar sta să culce/ Sub evantaliu-i ce pluteşte dulce.// Un înger, da! aripa doar se cade/ Pe ai ei umeri albi ca neaua, goi,/ Spre-a fi un îngeraş precum se cade.”

Ne dăm seama însă repede că Eminescu, aflat într-o dispoziție ludică, se joacă, plin de cruzime, cu sufletul nostru. Îngerul e de fapt un diavol! Cu umor, poetul explică, în acest nou context, de ce anume recurge la cuvântul înger:

„Ş-apoi ce bine-i ca s-o credeţi voi!/ Cine-ar ghici v’odată cumcă şade/ Un demon crud în suflet de noroi?/ Cu vorba înger însă eu săracul/ Mă voi scuti de a descri ‒ pe dracul.”

Final spectaculos, după care nu pot urma decât căderea cortinei și aplauzele.

*

Cum negustorii din Constantinopol

În secolul XIX se obișnuia ca autorul să se adreseze din când în când direct cititorului, într-o notă introductivă a cărții sau la începutul unor capitole. (Formula avea să fie dezvoltată și nuanțată, transformată într-un adevărat program estetic, de postmoderni.)

Prietenul de la Iași al lui Eminescu, Ion Creangă (pe care poetul avea să-l cunoască peste un an), va scrie în prefața la o ediție a poveștilor sale:

„Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit, de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceteşte şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut”.

În poezia postumă Cum negustorii din Constantinopol, datând din 1874, Eminescu cochetează, și el, cu cititorul, prezentându-se ca un negustor de „clăi de vorbe”, de rime, de iambi și trohei. Parodiind reclama pe care și-o fac singuri negustorii, poetul adaugă superlative menite să atragă cumpărătorii:

„Cum negustorii din Constantinopol/ Întind în piaţă diferite mărfuri,/ Să ieie ochii la Efenzi şi popol,// Astfel la clăi de vorbe eu fac vârfuri/ De rime splendizi, să le dau de trampe,/ Sumut o lume ş-astfel ochii lor fur.// Dactilu-i cit, trocheele sunt stambe,/ Şi-i diamant peonul, îndrăzneţul./ Dar astăzi, cititori, eu vă vând iambe”…

În 1874, aflat la Berlin, Eminescu se juca astfel într-un mod capricios (probabil și din dorința de a se elibera de sub apăsarea obligației de a-și face un doctorat), experimentând ca formă de versificare terținele și recurgând la adevărate acrobații lingvistice pentru crearea unor rime neverosimile: mărfuri – vârfuri – lor fur.

Rolul de autor care își oferă spre vânzare textele, străduindu-se să fie pe placul mușteriilor, este jucat în glumă de poet, el neavând nimic în comun cu un negustor. În realitate, cei care așteptau de la el să facă din poezie o marfă îl indignau („Ei cer să cânt… durerea mea adâncă/ S-o lustruiesc în rime și cadențe” – așa începe în Odin și poetul o lungă diatribă împotriva a ceea ce așteaptă societatea de la un poet.)

Jucându-se într-un mod simpatic, Eminescu își negociază în continuare poeziile, aducând în discuție și faptul că marfa costă foarte puțin:

„Şi mare n-o să vi se pară preţul:/ Nu bani vă cer, ci vremea şi auzul./ Aprinde-i pipa şi aşază-ţi jeţul// La gura sobei cum o cere uzul;/ Citeşte cartea ce îţi cade-n mână/ Şi vezi de nu-i mărgăritar hurmuzul”.

(Text apărut în România literară nr. 37/ 2018)