Nicolae Roșianu 
Incursiunea noastră în istoria epitetului, mai exact în istoria teoriei privind epitetul, a fost făcută nu neapărat pentru a reține și impune o concepție anume, ci mai ales pentru a sublinia complexitatea fenomenului, întrucât, după cum am văzut, eterogenitatea terminologică nu este speculativă, ea e determinată tocmai de eterogenitatea, de complexitatea atributului poetic acceptat sau nu sub denumirea de epitet. Părăsind teoriile vehiculate de peste un veac și reținând sugestiile privitoare la funcțiile determinantului (atributului) poetic, atât în literatura cultă, cât și în literatura populară, considerăm că, indiferent de accepțiunea care I se acordă, epitetului trebuie să I se recunoască funcția esențială: potențarea expresivității prin plasticitatea și emoționalitatea ce se imprimă mesajului. Așadar, indiferent de cum a fost denumit de către teoreticienii literaturii (atribut sinonimic, tautologic, explicativ, sincretic, emblematic, metaforic, generic, individual etc.), epitetul rămâne un determinant poetic, și singura distincție pe care o reținem este gradul de stabilitate, cu consecințele de rigoare: invariabilitatea (contopirea până la identificare cu obiectul definit: epitetul invariabil) și variabilitatea (introducerea unui determinant nou, individual, uneori chiar „șocant”, dar nu gratuit, care are ca scop să ne atragă parcă atenția asupra unei anumite calități).
Epitetul invariabil urmează să fie considerat ca determinant, inițial poetic, ulterior pierzându-și însă semnificația, devenind, după părerea noastră, într-un fel neutru, fără o semnificație poetică pe care să o putem preciza, tocmai din cauza contopirii cu obiectul definit.
Eposul eroic rusesc (bâlina) ne pune la dispoziție în acest sens suficiente argumente, epitetele invariabile identificate în această categorie folclorică oferindu-ne o imagine ștearsă, palidă, ea și-a pierdut concretețea inițială, rămânând doar ca o „povară” pe care obiectul „definit” o poartă fără a ne convinge de „utilitatea” ei. Dacă evoluția ulterioară a epitetului a dus în creația cultă la înlăturarea acestei „poveri” prin atenuarea sau chiar „destrămarea tipicității” atributului constant căruia îi ia locul un proces de particularizare, de individualizare, în folclor epitetul invariabil se „pietrifică” din ce în ce mai mult, contopindu-se, după cum am spus, cu obiectul pe care îl însoțește permanent. În sfârșit, dacă în creația cultă epitetul invariabil, devenit loc comun, uneori universal și datorită calcului, constituie un indiciu a stereotipiei, în creația orală el continuă să-și exercite funcția, imprimând narațiunii, mai ales în eposul eroic, alături de alte procedee (paralelismul negativ, repetiția, versul silabo-tonic etc.), un anumit „ton solemn”, pe măsura măreției evenimentelor și eroilor eposului; se poate vorbi în bâline de un adevărat „stil monumental”, fenomen explicabil dacă ne gândim că epoca de înflorire a eposului eroic rusesc este plasată în secolele XI-XIII, epocă de crâncene înfruntări cu „hoardele polovețe” care încercau să pună stăpânire pe „întinsele pământuri” ale cnezatelor rusești. Și din nou ajungem la idealizarea eroului, o idealizare schematică, desigur, prin relevarea unei calități unice: măreția (concretizată prin epitetul invariabil). Și din nou facem apel la aceeași lume ideală din folclor (din epos, în cazul la care ne referim).
În eposul popular rus totul este reprezentat la modul ideal: eroul este bun, puternic, măreț, îndrăzneț, brav, voinic; puterea îi e la fel de mare, glasul său întrece tunetul, inima îi este și ea de voinic. Ajutoarele eroului sunt pe măsura celui pe care îl slujesc; să-l numim pe cel mai important – calul, care este, ca și stăpânul, bun, voinic, ager, năzdrăvan, frâul e cu fireturi, șaua este măiestru făurită etc. Spațiul pe care acționează eroul beneficiază și el de atribute constante: câmpul de luptă este fără de sfârșit, la fel și drumul pe care-l parcurge, pădurile străbătute sunt întunecoase, râurile sunt adânci etc. Și obiectele cu care eroul vine în contact au trăsături constante ideale: veșmintele sunt multicolore, darurile sunt bogate, fructele sunt întotdeauna dulci, mâncărurile alese și îmbelșugate au și ele dulceața zahărului ș.a.m.d. În sfârșit, dacă eroul își spală fața, atunci apa nu poate fi decât proaspătă, curată, rece, de izvor, iar ștergarul în mod obligatoriu trebuie să fie alb.
Personajele negative dispun de o gamă mult mai săracă de epitete: adevărul este rău, fioros, blestemat, alteori e numit simplu câine; dar cel mai frecvent rămâne epitetul păgân (mârșav, necurat) care devine atribut invariabil, însoțind în permanență adversarul. Este interesant de remarcat faptul că acest epitet e folosit chiar și atunci când, logic, el ar fi trebuit să dispară (sau să fie înlocuit cu alt epitet): hanul tătar li se adresează supușilor „Hei, voi, tătarii mei/ Hei, voi, mârșavii mei!”. Propp susține că tătarii, ca invadatori, nu pot fi decât „mârșavi”, poporul nu-i poate concepe altfel în nicio altă situație, iar creatorul popular era exclus să se situeze pe o altă poziție; iată, așadar, de ce el nu-i vede pe tătari adresându-se unul altuia decât prin atributul respectiv.
Într-adevăr, este o ipoteză plauzibilă. După cum am mai afirmat, folclorul nu cunoaște decât personaje pozitive și personaje negative; în epos delimitarea e la fel de strictă; bâlina nu cunoaște tipuri intermediare, pentru că în concepția populară nu există nimic între bine și rău, iar epitetul reflectă această concepție, care se extinde și asupra altor fenomene: ceea ce poporul îndrăgește este bun și frumos, ceea ce urăște este rău și urât. Autorul însă exclude accidentul, preluarea mecanică; vom recurge la un exemplu: în basmul românesc există formula finală „Am încălecat pe un pai de secară și v-am spus o poveste (o minciună) în astă seară!”. În repertoriul unor povestitori contemporani însă, formula respectivă nu mai are nicio legătură cu momentul real al basmului (astă seară), ea fiind folosită în plină zi.
Același fenomen poate fi observat în folclorul rus, unde formula finală „Am fost și eu acolo, am băut mied, am băut vin, pe mustăți totul curgea, în gură nu nimerea” este folosită în mod mecanic și de către unele povestitoare (în limba rusă, există diferențe la verbul a bea, pentru feminin și masculin; n.red.); singura modificare introdusă în formulă fiind punerea verbelor la genul feminin. Folosirea unor astfel de formule nu constituie însă o fatalitate; povestitoarea poate evita sau adapta formula respectivă, ceea ce, de altfel, se și întâmplă. O operație asemănătoare întâlnim și în cazul povestitorului român care sacrifică rima, modificând formula când nu mai corespunde cu momentul relatării basmului (astă seară): „Și-am încălecat pe un pai de secară și iar am spus o minciună”.
Așadar, se pot face diverse speculații privind funcțiile unui epitet, dar nu trebuie ignorată nici posibilitatea preluării mecanice a tradiției; este necesar deci să avem în vedere și accidentul, hazardul, capriciile memoriei, fenomene frecvente în procesul complex al creației orale.
În ceea ce privește epitetul de la care am pornit însă (mârșav), credem că el ne oferă încă un argument în sprijinul tezei conform căreia, pierzându-și „concretețea” de care vorbea Veselovski, deci semnificația inițială, atributul respectiv devine neutru, este utilizat în mod tradițional, se contopește cu obiectul pe care îl însoțește, transformându-se într-un clasic epitet invariabil (prin urmare, el capătă un statut similar cu toate celelalte epitete din eposul eroic rus citate mai sus).
