În țara numită „limba română”

În această ţară miraculoasă, numită Limba Română, m-am întrebat adeseori (…)

Cine ar putea să dezlege în cuvântul „dor” zecile de cuvinte strămoşeşti care l-au procreat?

Spunem „dor” şi atât.

(Nichita Stănescu)

Azi, 31 august, este Ziua Limbii Române și, din 1990, ea coincide cu sărbătoarea Limba Noastră, din Republica Moldova.

Da, rostim DOR și atât. Un cuvânt ce nu are niciun sistem de referinţă sau de raportare în altă limbă, pentru că îl pronunţăm în limba noastră, în limba română. Este limba a milioane de români, limba maternă a multor moldoveni, ucrainieni şi a atâtor altora. Amintirile, istoria noastră şi a lor se moştenesc în această limbă. Şi când te gândeşti că multor conaţionali de-ai noştri, emigranţi sezonier sau definitiv, le este ruşine din cvasi motive să îşi păstreze graiul natal, ajungi să pui la îndoială prezenţe reproşabile şi identităţi aparente.

Dar e limba ţării noastre! Şi pentru mine, limba română e sângele meu pentru care nu poţi face tranfuzie personală, ci doar o transfuzie naţională, ca reîntoarcere consumată în sine. Poţi dona cuvinte, poţi silabisi şi tălmăci cuvinte sângerii şi asta, pentru că limba mea se simte şi se trăieşte de milenii. Ea este graiul voievodatelor pulsând în aceeaşi inimă. Este carotida în care zvâcneşte unicul şi autenticul sentiment numit DOR, ca un CNP de sine stătător. Poate e uşor să traduci din alte limbi, dar pentru a reda sensul fidel al limbii române într-o traducere, ar trebui să fii român prin identitate sau prin adopţie, să simţi în cele din urmă, româneşte.

În 2012, am stat departe de ţara mea trei luni şi jumătate. Ajunsă pe aeroportul din Viena, de unde urma să zbor pentru prima dată în viaţa mea, am îmbrăţişat Limba Română la auzul ei. Eram înconjurată dintr-o dată de români, iar bucuria mea auditivă nu cunoştea margini. Savuram orice propoziţie ca într-o resuscitare! Eram fericită şi mi-era dor!

Când vorbeşti în limba ta, în limba română, Dumnezeu dă viaţă Cuvintelor! Am foşti elevi stabiliţi în alte ţări. Mă bucur când observ cu câtă aviditate îşi învaţă copiii să vorbească în limba noastră. Astfel, ei vor avea amintiri, bunici care vorbesc aceeaşi limbă, despre aceeaşi ţară.

Limba română este trăinicie şi izvor, doină şi alean, veşnicia pământului şi lacrima ţăranului, picătura de sânge şi măsura veacurilor.

„Bucatele bunicii mele sunt la fel ca şi limba ei: un mix de bucate tradiţionale din diferite culturi. Când suntem în vizită la bunica, vorbeşte fiecare limba sa, care este ca o muzică. Cred că astfel de situaţii sunt în fiecare familie din Moldova. După cum se spune, Moldova este mică, dar multiculturală. Aici se întâlnesc Estul şi Vestul. Aceasta face ca ţara noastră să fie deosebită, frumoasă şi variată. Limba mea maternă este pentru mine cea mai bună şi mai frumoasă din lume.” ( Olga Ţurcan, clasa a 10-a)

„Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conţine. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ţi-o conferă, de parcă aş avea două staţii, una a limbii pe care o întrebuinţez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine. Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi.” (Herta Müller)