Marcel Vișa 
izbit cu sete în carnea copacului,
ecoul lui
a fost înlocuit de gălăgia lanțului de drujbă
Semn că timpul s-a derulat repede,
lumea a evoluat,
iar noi am crescut
În pădure au rămas în picioare
puțini copaci,
de parcă lemnul lor ar fi fost folosit
ca material de construcție
al creșterii noastre
Mă trezesc dimineața devreme,
beau o cafea
în locul în care m-am născut
Noaptea, la ore târzii, îmi aud scâncetul
și glasul mamei liniștindu-mă
Podul casei e plin de proviziile pentru iarnă ale hârciogilor
și de ecouri ale trecutului
Vântul aduce șoapte și frunze de pe pustii,
le așază în prag
Când ies, mă împiedic de șarpele mort al casei
E tot mai rece,
toamna acaparează teritorii întregi
Drujbele taie bucăți mari de liniște,
nămeți imaginari,
cărări în timp
La căldura focului de lemne, stă un bătrân cocoșat
își ascute toporul
de propria-i carne
Cu el va tăia ultimul arbore
în care se va așeza obosit.
