O sută de ani de proză

Dacă 1918 este un reper important în istoriografia noastră, același an, din punctul de vedere al prozei autohtone, nu spune mare lucru. Autorii din genul epic și titlurile lor menționate în Dicționarul cronologic al romanului românesc nu marchează anul ca o dată semnificativă în istoria literaturii române. D. Caselli, Ioan Dragu, Mihail Gașpar, Emilian Popescu sunt nume care nu au rezistat în timp, iar cele mai rezonante, precum Gala Galaction, nu publică acum – eufemistic vorbind – opera vieții lor. 1918 rămâne un an sărac pentru proza românească, așa cum va fi și următorul. Ne aflam totuși la aproape cincisprezece ani de la debutul editorial al lui Sadoveanu; și mai urma să treacă puțin timp până la Ion al lui Rebreanu. Condițiile erau propice nu numai pentru manifestarea unei noi sensibilități literare și pentru afirmarea individualităților prozastice, ci și pentru raportarea scriitorilor la marile și dramaticele evenimente istorice în care România fusese implicată; și care vor continua să se producă, într-o progresie de sfârșit de ciclu istoric și început de nouă epocă, în chiar intervalul 1918-1919. Se poate spune că prozatorii noștri au fost extrem de aproape, atunci, de Istoria cu majusculă, dacă nu chiar în vortexul ei. Și tocmai de aceea, ei aveau nevoie de o anumită distanțare față de evenimente, o cât de mică perioadă de „procesare” reflexivă a lor; fiindcă romancierul lucrează cu alte instrumente decât jurnalistul și cu o perspectivă diferită.

Simptomatice sunt discuțiile și polemicile literare din 1918, la fel de comice ieri ca și azi, fiindcă vanitatea scriitoricească e atât de mare, încât ea obnubilează drama și tragedia colectivă. În mai 1918, exact în luna în care România semna Tratatul de pace cu Germania, Macedonski le răspundea lui O. Densusianu și E. Lovinescu în felul următor: „încep cu începutul, cu faimosul d. Lovinescu – cu acest flăcău-unguresc de vreo 42-44 de ani, a cărui vârstă se apropie mult de a mea; care e imberb nu pentru că ar fi tânăr; care până la vârsta atinsă n-a produs nimic literar ursit să lase urme și care, în sfârșit, a încercat de toate și n-a izbutit în nimic”. E drept că Lovinescu, încă tânăr, își începuse faimoasele sale revizuiri în care comportamentul public al scriitorilor cântărea pe talgerul criticului deocamdată moralizator. Cu o ironie șfichiuitoare, Macedonski îi pune la punct pe defăimători hiperbolizându-și retoric vina, pentru a o desființa: „În fond, nu protestez nici azi; spuneți, băieți, că am omorât pe tata și pe mama; că am jefuit și schingiuit oameni; că m-am vândut lui Mackensen și altor nemți; – ce importă? Tot ce e minciună și defăimare cade de la sine.” (în Modernismul literar românesc, îngrijit de Gabriela Omăt, vol. 2, pp. 17-18). Între pamfletul strident și recursul la justiție, un alt fragment din broșura lui Macedonski devine caracteristic pentru atmosfera de „răfuială” ce caracterizează viața literară în general; și pentru acutizarea acesteia în contextul unor evenimente capitale pentru țară și întreaga lume. Primul război mondial, revoluția bolșevică, o cumplită tragedie a colectivităților și a Omului? Vanitosul Macedonski o ține pe-a lui, răspunzându-i lui Lovinescu într-un stil suburban și amenințând cu târârea preopinentului la Curtea de Jurați: „Bietul d. Lovinescu! Dar oricât de babă ar fi acum, știe oare dânsul că e primejdios să ieși în răspântii și să ocărăști de mama dracului? Căci o va avea la Curtea de Jurați dinaintea căreia sunt cam hotărât să-l târăsc în curând și pe el și pe alții, până ce voi izbuti să-i înfierez pe toți, cel puțin în persoana unuia dintr-înșii” (p. 18).

Concluziile ce se pot desprinde de aici au actualitate. Ele se pot reformula, de fiecare dată când regimul se schimbă în urma unui eveniment istoric însemnat. Și după 1944-1945, când la finele celui de-al doilea război mondial România intră în „lagărul socialist”, și după 1989-1990, când după revoluțiile anticomuniste din Est România se eliberează de dictatura lui Ceaușescu, polemicile literare sunt purtate la vârf (cu scriitori și critici importanți); pe un ton inadecvat, de mahala intelectuală; și cu pretenția că adevărul istoric și valoarea literară servesc combatantului pentru excluderea celuilalt din viața culturală și chiar din viața publică. La mijlocul secolului 20, excluderea aceasta va traversa liniile: unii scriitori fac închisoare politică, alții mor în detenție, mulți sunt interziși, destui sfârșesc în condiții de marginalizare și sărăcie. Dacă Rebreanu are „probleme” și la începutul epocii interbelice, și în perioada realismului socialist, concurentul său prozastic numărul unu, Sadoveanu, se adaptează tuturor epocilor cu un apreciabil instinct al auto-conservării și o lipsă de scrupule înmărmuritoare. Dar dincolo de aceste nume, regăsim atitudinea generală și la 1918, și la 1948, și la 1990: exponenții „timpurilor noi” îi califică pe colegii lor de literatură ca pe niște scriitori „expirați”.

Mainstream-ul literar se reconfigurează prin eliminarea unora dintre cei care, anterior, îl ilustraseră. După un timp, valoarea literară devine din nou determinantă, în pofida marginalizării și a interdicțiilor. Astăzi, nimeni n-ar putea vorbi cu seriozitate despre lipsa de relevanță, pentru secolul de proză autohtonă cuprins între 1918 și 2018, a unor scriitori ca Slavici, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Arghezi, Călinescu, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Breban. Mă refer la prozatori care au cunoscut succesul în timpul vieții, pierzându-l din motive extra-literare în etapa istorică următoare și recâștigându-l, prin operă, după ce tonul discuțiilor „polemice” și al calificativelor s-a înmuiat. Întrucât controversele sunt ascuțite în interiorul aceleiași perioade, reflectând și deosebiri de generație. Oricât am crede în atemporalitatea judecăților de valoare, e greu de găsit un scriitor de azi care să polemizeze cu Macedonski sau să-l mai sancționeze pe Slavici.

Analiza etapelor prozei românești este cel puțin la fel de interesantă ca și descrierea mentalităților de viață literară, atunci când Istoria stimulează o „viață nouă”. Din păcate pentru prezent, acesta are încă datorii de onorat. Transformarea societății românești după patru decenii de dictatură nu a fost dublată, în plan literar, de apariția unei serii de romane care să valorifice libertatea de opinie și exprimare. Comparată cu epoca interbelică, de numai două decenii, și cu perioada 1960-1989, de aproape trei, perioada 1990-2018 înfățișează apariții prozastice importante în sine, dar nu și un fenomen literar în care prozatorii „noi” să facă sistem. Nu se scrie nici altfel, nici despre altceva, într-un mod fundamental novator. Pe de altă parte, lecțiile epocilor și generațiilor anterioare nu au fost asimilate; și trebuie explicat din nou, în câte un moment pretins reformator, că marea proză se scrie nu numai cu talent, ci și cu un orizont intelectual larg, în care lecturile din clasici și din contemporani joacă un rol hotărâtor.

Epoca interbelică și perioada 1960-1989 rămân cele mai faste pentru proza autohtonă; și nu e deloc întâmplător că prozatorii generației ‘60 s-au raportat la cei interbelici ca la niște modele stimulative pentru propria ficționalizare. Condițiile istorice ale celor două etape sunt însă extrem de diferite, în prima fiind vorba de o sincronizare accelerată cu Occidentul, după împlinirea idealului de unitate națională, iar în a doua, de o rezistență tot sincronistă la național-comunismul ceaușist. Fiindcă evoluția literaturii noastre moderne a fost legată de un model occidental, perioada realist-socialistă dintre 1940 și 1960 rămâne un exemplu de ideologizare exterioară, fără consecințe literare. Dacă realismul socialist ar fi numărat câteva capodopere scrise în spiritul și în litera epocii Dej, ideologizarea prozei noastre i-ar fi schimbat acesteia natura și direcția. Cum însă experimentul a eșuat, ideologii înșiși s-au împăcat cu situația și au căutat să-i recupereze pe moderniștii interbelici. Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Arghezi, Camil Petrescu ies din nou la lumină, ca prozatori omologați, în noul regim, în urma aplicării unei alte politici culturale. Neavând o proză aliniată pe care să le-o poată contrapune calitativ (doar cantitativ), perioada realismului socialist se apropie de final atunci când marii prozatori interbelici sunt recunoscuți ca atare.

Cele două etape separate de al doilea război mondial și de prima fază a comunismului autohton sunt, în opinia mea, cele de vârf pentru proza românească. În prima, prozatorii noștri modernizează romanul pe diferite căi (de la cea obiectivă a lui Rebreanu la cea poematică a lui Arghezi) și se racordează, inclusiv cu un material prozastic autohton, la mișcarea de idei și de forme literare a Occidentului cultural. Cum observa deja Călinescu în legătură cu tânărul Eliade, acesta era în romanele lui autenticiste foarte gidian. Alții sunt proustieni; câțiva, joycieni. Această sincronizare cu romanul european, practic retezată în realismul socialist, va fi reluată și recalibrată după 1960, când prozatorii generației tinere de atunci fac o a doua – și decisivă – modernizare a genului, la noi. Țoiu, Breban, Bălăiță, D.R. Popescu scriu, în condiții de cenzură, unele dintre cele mai valoroase romane din literatura română. Ei asimilează perfect modelele interbelice și ilustrează, deopotrivă, noua paradigmă (modernist-postmodernistă) și temele literare fundamentale.

Astfel că „bătrânul” Macedonski avea într-un punct al diatribei sale dreptate: „tot ce e minciună și defăimare cade de la sine”, timpul reglând proporțiile și readucându-i în prim-plan, periodic, pe marii noștri prozatori, prin marile lor romane.

(sursa foto: descopera.ro)