Pavană în peisaj marin – 16
Am bodogănit în sinea mea destul, dar n-aveam ce face, doar ne înţelesesem de la început în felul ăsta. Nu-i mare scofală să stai într-un cort, chiar dacă e unul cât să înghită un cartier. Ziua este totul atât de înfierbântat că nu-ţi arde să vâri înăuntru nici măcar un picior, dracului. Noaptea mai merge. Dar până să adormi trece o viaţă. Mai întâi trebuie să se culce toţi odată, altfel vine unul şi te calcă pe cap când ţi-e lumea mai dragă, să-şi afle şi el o fărâmă de loc. După aia, mai sunt unii care se foiesc fără încetare, îţi înfig câte un cot în burtă cu cea mai mare nonşalanţă, mormăie, scrâşnesc din dinţi sau vorbesc în somn şi nu-ţi rămâne decît să te gândeşti la păcatele din ziua aceea şi din toată viaţa pe care cu siguranţă ai început să le ispăşeşti.
Dar norocul este că marea şterge totul. Nu ştiu să fie bucurie mai deplină decât s-o auzi cum mormăie fără încetare la câţiva paşi de tine şi să dai ochii cu ea de îndată ce scoţi nasul din cort. Ştiu pe unul care se bălăceşte cât e ziulica de lungă, mă tot miram că nu se subţiază, nu se topeşte de-atâta stat în apă. Sau pe altul care se aşază pe nisip la câţiva paşi de primul val, îşi îndeasă o pălărie pe cap şi priveşte ore întregi cum vin valurile, de parc-ar fi o statuie. Mă întrebam dacă vede ceva anume, dacă e cu gândurile aiurea sau pur şi simplu doarme, cum am citit că reuşeau soldaţii în război.
N-aş fi crezut că zilele acelea petrecute într-un cort nenorocit pe malul mării or să-mi placă atât de mult. Aproape că începusem să mă sufoc în orăşelul nostru, cu străzile pustiite de arşiţă, cu asfaltul înmuiat şi frunzele copacilor chircite de atâta nemilă de soare. Îl străbăteam bezmetici, fără îndurare, înnebuniţi să facem şi noi ceva aparte, şi nu zăream decât la vreo fereastră câte o femeie căzută pe gânduri şi plictisită ca şi noi, sau câte un indiferent adormit pe vreo bancă. Imaginile astea le-am purtat cu mine şi m-am lepădat de ele doar în apa de mare. Nu-i invidiam pe cei care umblau întreaga vară şi povesteau la întoarcere despre aventuri teribile, jocuri, cafenele, sezoniste bronzate şi aproape goale. Fiecare se distrează cum poate. Mai ales fiecare plânge cum poate. N-am invidiat niciodată nimic şi n-am jinduit. Am ştiut întotdeauna că într-o zi am să cunosc o fată dintr-astea, şi o vedeam cu ochii minţii, subţire, înaltă, cu părul neapărat fluturat de vânt şi ochi umezi şi strălucitori şi ştiam că ceva nemaipomenit o să se întâmple. Aproape că eram pregătit. Dar n-am vrut niciodată să grăbesc lucrurile. Am ştiut întotdeauna că o să vină o zi în care n-o să mai aşteptăm să facem ceva nemaipomenit, ci chiar o să facem. Tot aşa am ştiut că o să se sfârşească odată frământarea asta care ne agită. Ne simţisem până atunci închişi şi dintr-odată toată lumea era a noastră şi ne-a trebuit destulă vreme să înţelegem că nici aici nu eram cine ştie ce liberi. Totul era o farsă, un joc, depindea de tine să-l accepţi sau nu, sau cât de mult să-l accepţi şi pe urmă să te simţi bine. Oricum, povara nu poate fi preluată de altul.
Nu ştiu de ce mă gândeam la toate lucrurile astea despre care nu vreau şi nici nu sunt în stare să vorbesc. Nici măcar n-ar interesa pe cineva, în fond sarcina mea nu este decât să povestesc o aventură de vacanţă, nicidecum să deschid o cutie din care să iasă toate nemulţumirile şi dorurile. Poate am ajuns în punctul ăsta din care îmi este îngrozitor de greu să trec mai departe (şi cititorul îşi va fi dat seama, isteţ cum este, de îndată, din poticnelile şi schimbarea stilului, ca şi cum aş fi uitat de unde am pornit şi ce vreau să spun, ca în romanele acelea plicticoase ale secolului trecut, în care personajele îşi descriu pe zeci de pagini de carte, de ţi se face lehamite, stări sufleteşti mărunte ce-ar fi încăput în cel mult o frază, două), poate am ajuns aici, spun, datorită blestematei ăleia de faleze, care m-a dat peste cap. Mare parte din zilele acelea le-am petrecut acolo, cu mutul, pe care l-am convins să-şi scoată cămeşoiul şi pantalonii lungi şi să intre şi el în apă, dracului. S-a codit o vreme, dar a făcut-o până la urmă. Când l-am văzut prima oară aproape gol, m-am speriat, pe urmă am priceput că nu e chiar atât de fioros, nici cocoaşa aia atât de hidoasă, nici picioarele alea subţiri atât de dizgraţioase pe cât încercaseră unii să-mi vâre în cap. El uitase de toate, cred că şi de mine, se bălăcea şi scotea nişte sunete ce semănau cu ţipătul pescăruşilor, descoperea lumea şi era uluit. Se lăsa lovit şi trântit de valuri, strângea nisipul în pumni şi bătea apa cu el, ţopăia, se uita înmărmurit o mie de ani la câte o scoică nenorocită pe care o aduceau valurile la picioarele lui, cred că era fericit şi atunci cu adevărat nu mi-a mai părut rău că l-am luat cu noi. Îl priveam şi pe urmă am uitat, încet, încet, de el. Stăteam pe faleza aia ca un bastard şi deodată mi-a venit să plâng. Să plâng, pe bune. Era întreagă nemărginirea la picioarele mele. O priviseră probabil cohorte de neisprăviţi ca mine care, totuşi, înţeleseseră ceva din lumea asta, dracului. Valurile care se apropiau în aceeaşi cadenţă înnebunitoare. Cerul. Culorile. Peretele de lut galben ciuruit de cuiburi de păsări şi stâncile de la poalele lui, ciuruite de apă. Pescăruşii ţipând şi rotindu-se. Iarba aia pipernicită şi arsă de soare, pe care mă întinsesem cu mâinile sub ceafă, şi care avea totuşi un rost. Iar eu neştiind ce să fac şi de ce să mă apuc. Sau ştiind, dar prea multe fiind încă necoapte, cu toată nerăbdarea mea, şi alţii încă nelăsându-mă. Am început să mă gândesc la toţi oamenii care mi-au dat sfaturi. Dumnezeule, erau atât de mulţi, de parcă nimic pe lumea asta nu e mai simplu! Mătuşă-mea Elena. Cred că am vreo cinşpe mătuşi, dar niciuna nu se putea compara cu mătuşa Elena. Ştia pe dinafară toţi sfinţii calendarului, nu pierdea nicio slujbă mai importantă la biserica din apropierea casei, unde mă târa şi pe mine când eram mic. De fiecare dată, mă prosternam îndelung în faţa altei icoane, să-i văd toate detaliile şi-mi imaginam poveşti şi aventuri nemaipomenite împreună cu sfântul respectiv. O iubeam şi eram mândru să o însoţesc, încercam să-i imit fără succes mersul drept, arogant aproape, arăta ca o împărăteasă care nu se sfieşte să se plimbe printre supuşii săi. Tot dreaptă, cu aerul mândru de fetişcană şi părul roşu, arăta şi în sicriu. A început să mă pisălogească cumplit când a aflat de pasiunea mea pentru avioane. Nu-şi dorea nimic altceva decât să călătorească într-un avion construit de mine, ea care nu umblase mai mult de o sută de kilometri în jurul oraşului şi numai cu trenul. Când am să zbor odată? mă întreba, îmboldindu-mă, spunându-mi că se roagă pentru mine şi dându-mi sfaturi să-mi ajungă pentru cinci sute de ani. Mai multe chiar decât maică-mea, care e o tăcută şi ale cărei îndemnuri le înţeleg din priviri. Aţi simţit vreodată cât de greu de purtat sunt sfaturile din privirile cuiva? Nea Ilie Harpnicu zice şi el la fel. Nu ştiu de unde-i vine numele ăsta, îl are de când mă ştiu şi tot de atunci locuieşte în aceeaşi curte cu noi. Singur. Cred că o să mai locuiască acolo şi când eu n-am să mai fiu. Bătrân l-am cunoscut, bătrân e şi acum, dar nemuritor. Are casa plină de unelte, cuie, menghine, bucăţi mărunte de tablă din care înjgheabă cele mai uluitoare maşinării. O întrece în pisălogeală până şi pe mătuşă-mea Elena. Îmi spune că nimeni n-are nevoie de nimeni în lumea asta. Că trebuie să casc ochii larg. Că te regăseşti pe tine când ai pierdut totul. Că starea proprie omului e slăbiciunea, pe care toţi o îmbracă în virtuţi felurite. Şi din toate astea eu nu înţeleg nimic şi vreau să construiesc avioane! Mare scofală, îmi zice, construieşte-te întâi pe tine. Bine, dar cum, de ce să mă apuc mai întâi? Priveşte în jur, observă oamenii şi lucrurile, străduieşte-te să înţelegi cum devin ele, cum albul e socotit negru şi de ce. Şi iarăşi mi se par prea complicate vorbele lui, poate învechite şi spuse dintr-un amar care n-are nici o legătură cu ce e în jur. Sau poate pur şi simplu n-am răbdare să înţeleg, vreau să ard, când de fapt trebuie să mocnesc? Răspunsul trebuie să mi-l dau singur, de parcă ar trebui să iau de la capăt istoria lumii. Oricum, chiar dacă nu vrei, tot ai să iei de la capăt tot ce am făcut eu şi alţii înaintea mea, îmi spune. Şi mie nu-mi rămâne decât să înghit în sec, fără replică, bastard nenorocit care pleacă cu coada între picioare doar ca să se întoarcă să audă mereu aceleaşi şi aceleaşi vorbe, ca în faţa unui hău imens de care mă tem. La fel ca pe faleza aia care m-a scos din minţi reamintindu-mi totul şi pentru care aş băga mâna în foc că nu există alta la fel în lume. Mare scofală, ar fi în stare să-mi spună moşul ăla veşnic, gândeşte-te cum eşti tu faţă de faleza aia pe care o ridici în slăvi.
Să mă gândesc, deci.
(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)