Ana Barton 
Așa, cu opoziția. Am vrut să sune a scrisoare, dar n-am putut să scriu „Dragă opoziție“, adică „dragă“ ăla mi-a stat în gât.
În țara asta a mea, a noastră, n-am putut niciodată vota decât răul cel mai mic. Și mereu am știut asta, mă rog, mai puțin la 19 ani, când am votat contra curentului majoritar și am făcut-o pentru că nu mai suportam discursul mincinos comunist. Da, doar pentru asta, că-n rest nu înțelegeam mare lucru, nici nu știam cum anume să mă informez ca să înțeleg. Deci, am votat intuitiv.
Pe urmă, am căutat să-nvăț să-nțeleg. Nu e treabă ușoară, toți oamenii au fost tineri, toți știu cât e de dificil, deși pare la-ndemintea oricui. Nu e.
Am înțeles rapid că nu am altă opțiune în afara răului cel mai mic. Au fost ani în care mi-am spus că nu mai merg la vot, că nu e posibil așa ceva, că e bătaie de joc. Ani în care vedeam cum, în perioadele dintre alegeri, parlamentarii treceau voioși din opoziție la putere, prin traseism politic. Cum își schimbau discursul în funcție de linia partidului din care alegeau să facă parte.
Problema mea, că e o problemă, este că nu uit. Și, dacă nu uit, legăturile se fac cumva de la sine. Și, cu toate astea, ajungeam mereu în cabina de vot, invariabil. Și știi de ce, opozițio? Pentru că întotdeauna am știut că sunt unul dintre mulți, că trebuie să fiu unul dintre mulți, că e iresponsabil din partea mea să nu votez, chiar dacă nu sunt convinsă de cei pe care pun ștampila.
Bineînțeles, așa am făcut și în 2014, la prezidențiale, și în 2016, la locale și la parlamentare. Am votat ce-am considerat a fi răul cel mai mic. Cel mai greu mi-a fost la parlamentare Atunci, în cabina de vot, mi-am zis: „Unde am ajuns?!“. N-am putut pune ștampila pe PNL. Nu l-am putut considera nici măcar răul cel mai mic, ci cu totul în afara opțiunii de vot. Campania electorală făcută de PNL în 2016 a fost dezastruoasă, a arătat multora dintre noi că PNL nu știe de capul lui. S-au concentrat exclusiv pe discreditarea adversarilor politici, fără să pună accent pe programul lor pentru țară. Adică un fel de „Uite ce îngrozitori sunt ăia și uite cum nu suntem noi deloc“.
Am crezut că o să-mbătrânesc în cabina de vot. Până la urmă, am votat un candidat independent pentru Camera Deputaților și USR pentru Senat. Cu USR era problematic, nu mi-a plăcut niciodată Nicușor Dan. USR era un partid tânăr, văzusem ici-colo câțiva oameni care ziceau că s-au înscris în el, nu știam mare lucru despre partidul ăsta, aveau un discurs mai bun decât restul, dar n-aveam nicio idee dacă au și capacitatea de a pune în practică ce spuneau că vor să facă. În fine, am votat USR de disperare. Pentru că efectiv nu aveam cu cine vota.
Acum, eu sper că vor mai fi alegeri. Nu uit însă că este extrem de important cine organizează alegerile. Că, vorba aia, la noi votează Burebista, Decebal și însuși marele Zamolxe, bunii și străbunii noștri, plecați de mult sau ceva mai de curând la Domnul, moroii, ielele șî tăti fantomili cari îmblî prin văzduh, pi apî sau pi sub pamânt.
Ce să-ți spun eu, opozițio? Că mi s-a făcut rău când l-am văzut pe Ludovic Orban la gard, la guvern, a doua zi după protestul cu gaze, hăituire și bastoane jandarmerești? Păi, l-ai văzut și tu, nu? O să-ți spun că voi nu vorbiți cu lumea mare, nu vorbiți limba ei. Atenție, nu zic să le promiteți oamenilor împărăția cerurilor, eu zic că lumea mare nu înțelege discursul vostru. Voi nu aveți cum, în consecința acestui discurs, să ajungeți la ei.
Voi vă adresați oamenilor cu școală, cu carte, celor pe care i-au bătut minerii acum 28 de ani și urmașilor lor. Voi ați văzut cu câtă sete au fost împroșcați cu gaze, alergați și bătuți acești oameni acum zece zile? Da, și pentru asta, mult pentru asta, e ura aia de nestăpânit față de oamenii cu carte. Și, când zic „carte“, mă refer la un anumit nivel de educație, nu la ani de școală și la diplome.
Vezi tu, opozițio, eu n-am nevoie să mă placi, să mă apreciezi, să mă iubești. Eu am nevoie să cred în ce votez, iar în momentul ăsta sunt departe de-a crede. Și mai știi tu ceva? Eu nu sunt singura în situația asta. De-aia-mi vine să râd când aud că nu știu cine e liderul protestelor sau că opoziția e sufletul protestelor. Nu, opozițio, nu ești. Nu suntem deloc puțini cei care nu ne regăsim în ce spuneți voi, chiar dacă suntem de acord cu unele dintre inițiativele voastre. Și fii atentă, că eu nu-ți vorbesc acum despre cei mulți. La cei mai mulți tu nu ajungi pentru că refuzi să înveți să vorbești pe limba lor. Și nu mă refer la pomeni electorale, am zis limba lor, a sufletelor și-a minților lor. Dacă vei continua să nu li te adresezi, vei rămâne mică și fragilă.
Români suntem toți, iar pe tine ar trebui să te intereseze toți oamenii din țara asta. Toți. Iar când te vor interesa toți o să știu și eu, c-o să văd asta în discursul tău, mă rog, al vostru, că sunteți mai multe partide. Și, da, să le vorbești oamenilor despre ce vrei să faci pentru ei, despre cum anume vei pune în practică ce vrei să faci, că asta vrea omul să știe, că ești opțiunea care-i va schimba lui viața în bine. Asta dacă vrei. Dacă nu, nu te aștepta la mare lucru. Iar dinspre partea mea, așteaptă-te să-ți spun în față ce cred. A, și încă ceva: încurajează-ți membrii de partid să se manifeste critic, să spună ce cred ei că nu e bine, să aducă argumente. Învață să asculți, nu e totuna cu a auzi. Doar dacă știi să asculți ai șansa să și înțelegi.
