Sub soarele de decembrie…

Am pus, timid, Întrebarea: „Ați dori să-mi acordați un interviu?”, iar ea a răspuns spontan – „Da, îmi place foarte mult să dau interviuri. Dar să nu fie întrebări care mi s-au mai pus.”

Grea misie… Firește, fiecare intervievator își dorește să fie original, dar, atunci când interlocutorul are în urmă o viață în care i s-au luat zeci de interviuri, despre care s-au făcut filme și s-au scris nenumărate pagini, este foarte dificil să atingă acest țel.

Am citit multe despre ea. M-am uitat la filme și la poze în care era personajul principal. Am revăzut interviuri ale căror întrebări am încercat să mi le întipăresc bine în minte și, ca să mă victimizez nițel, i-am spus și dânsei cum am petrecut ultimele săptămâni. Moment în care a sosit și răsplata: „Cum ai putea tu să știi toate întrebările care mi s-au pus o viață întreagă? Ai muncit mult de tot!”

Și, într-o dimineață însorită de decembrie, mi-am luat inima-n dinți, pornind cu elan spre cartierul Titan, la Marea Întâlnire cu Nora Iuga.

Am fost suficient de inteligentă încât să găsesc blocul indicat la adresa destul de imprecisă (din vina primăriei căreia i-a fost lene să mai dea nume aleilor, anexând toate blocurile, la grămadă, celui mai apropiat bulevard din zonă), dar nu într-atât încât să număr și scările corect. Drept care, am nimerit din „a doua” apartamentul scriitoarei. Asta e – nimeni nu poate să fie tot timpul perfect…

M-a întâmpinat cu ușa deschisă, iar, după ce-am intrat, dincolo de bucuria de a o avea „doar pentru mine”, se afla curiozitatea de a descoperi faimoasa bucătărie, mașina ei de scris, locul unde s-au zămislit și se zămislesc toate slovele sale. „Prieteniile se leagă în bucătărie, la o cafea și o țigară.”, spunea Nora Iuga la un moment dat, criticând obiceiul vest-europenilor (dar, mai nou, și al nostru) de a stabili întâlniri în oraș, la o cafenea sau un restaurant.

Nu am stat la bucătărie („E prea strâmt acolo!”), ci în sufragerie unde, imediat, am avut senzația vagă că lipsea ceva. Mă uitam vrăjită la cărțile vechi sau noi de pe rafturi, la foile așezate ordonat pe măsuța din fața unuia dintre fotolii („lucrez la o traducere acum”), la canapeaua pe care mă invita să mă așez („e cam tare, dar sper să stai comod”) și, deși totul era perfect, ideea unei absențe persista.

Un sunet răsărit brusc din inima telefonului meu, sunet care sugera un mesaj venit din altă lume, aceea a Facebook-ului (l-am redus la tăcere exact atunci!) m-a luminat: nu exista niciun fel de computer prin preajmă. Pentru că Nora Iuga nu are (și, zice ea, nu poate avea) nicio legătură cu acest tip de electronică. Îl consideră un fel de dușman personal. O amenințare. Deși sunt sigură că, de fapt, i-ar plăcea foarte mult jucăria…

Totuși, ea continuă să scrie de mână sau la mașină. Apoi, îi roagă pe alții să-i introducă textele într-un calculator, să folosească e-mail-ul pentru a le trimite revistelor la care colaborează. Așa cum face, de altfel, și pentru revista Literatura de azi unde are rubrica „Cuvintele-bani nu ajung niciodată”. Săptămânal primesc e-mail-uri care încep cu „M-a rugat Nora Iuga să vă trimit aceste materiale.” Și zâmbesc.

Mi-am scos cu mâini ușor tremurânde reportofonul, caietul cu întrebările pregătite, originale sau nu, stiloul și… am pornit la drum.

Discuția, doar parțial înregistrată, a durat mai mult de două ore. Erau momente când soarele mă orbea și nu puteam s-o văd. Nu mă mișcam – îmi aduceam aminte fotografiile de când era tânără. Energia care se degaja din vorbele ei se putea asocia foarte ușor cu acele imagini.

Așa că nu știu ce vârstă are, de fapt, interlocutoarea mea. Lumina soarelui de-afară și din ea a modificat semnificativ realitatea.

În a doua zi de Crăciun veți putea citi prima parte a a spectacolului „Nora Iuga, acasă la ea”. 🙂