Nicolae Roșianu 
Și totuși noțiunea de epitet continuă să rămână neclară. Iată de ce am considerat necesar să aducem în discuție opiniile unui alt exeget al creației artistice (atât folclorice, cât și culte), V. M. Jirmunski. În teoria literaturii, de cele mai multe ori termenul de epitet se folosește în sensul lui uzual, obișnuit, ca atribut ce face parte din categoria procedeelor stilului poetic. Iată, de pildă, definiția dată de A. Șalîghin: „Epitetul este unul dintre cele mai fertile mijloace pentru a imprima limbajului plasticitate și emoționalitate; epitetul e un cuvânt sau o serie de cuvinte care, însoțind denumirea obișnuită a obiectului, îi potențează expresivitatea, îi socate în evidență acea trăsătură care, în cazul respectiv, trebuie adusă în prim-plan, urmând parcă să solicite din partea cititorului o atenție specială”. Aceasta ar fi accepțiunea largă a termenului, când epitetul, după B. V. Tomașevsji, „nu ne comunică o însușire nouă care să nu fie inclusă în cuvântul definit, el repetând, de fapt, însușirea pe care cuvântul definit o include deja. În aceasta constă deosebirea esențială dintre epitet ca atribut portic și epitet ca atribut logic”.
În fond, nu am aflat lucruri noi despre epitet nici de la Șalîghin, nici de la Tomașevski și nici de la Jirmunski: epitetul în accepțiunea sa largă nu e altceva decât elementul pleonasm de care vorbește Veselovski (sau dublet, tautologie, dialogie); este epitetul stabil pietrificat, invariabil din creația orală, care nu comunică nimic nou despre obiect, ci insistă asupra unei însușiri tipice. Exemplele sunt altele, extrase și din literatura cultă, nu numai din folclor, unde nu avem de-a face cu atribute canonizate de tradiția literară, care se transformă în epitete ornamentale, în clișee, ce trec dintr-un veac în altul, de la un scriitor la altul; poezia clasică ne oferă un fond deosebit de b ogat de astfel de clișee, adevărate calcuri stilistice, pe care Jirmunski le identifică în practica poetică a clasicismului francez (sec. XVII-XVIII), de pildă, sau a poeților englezi din secolul al XVIII-lea; poezia rusă din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea nu poate rămâne în afara fenomenului, devenit universal (vezi la Batiușkov: Izvoare cristaline, lună clară, umbră deasă, vise de aur, lacrimi amare etc.). Cercetătorul atent va afla sursa acestor epitete tradiționale, afirmă Jirmunski, în poezia latină, franceză, iar mai apoi putând să le urmărească destinele în literatura europeabă modernă. Și mai departe. „Reforma romantică a stilului în Franța și Anglia a fost îndreptată mai ales împotriva epitetelor tradiționale. Imperativul mor propre și couleur locale (școala lui Hugo și Sainte-Beuve) a contribuit la destrămarea îmbinărilor canonizate în care atributul devenise cu timpul un loc comun convențional, golit de semnificație; de asemenea, a dat rezultate și lupta – declanșată în manifestele literare ale lui Wordsworth – împotriva limbajului poetic convențional (poetic diction), pentru simplitatea limbii vorbite. Romantismul legitimează pentru prima oară punctul de vedere individual, folosirea individuală a cuvântului: în locul tradiționalei mări albastre, apare marea trandafirie, în locul albului pânzelor de corabie apare roșul. Cu alte cuvinte, generalul este înlocuit cu aspectul particular al obiectului, aspect condiționat de spațiu și timp; totodată, stilul obiectiv ideal e înlocuit de maniera individuală, condiționată de punctul de vedere al poetului, de temperamentul său. Acest proces este încununat de tehnica artistică a epocii impresionismului care a înlăturat definitiv din artă aspectele atemporale, statice ale obiectului, punându-l sub imperiul nuanțelor de o clipă, al nuanțelor schimbătoare, datorate unei percepții directe. Echivalentul stilistic al acestui ultim stadiu îl constituie căutarea așa-zisului epithete rare care consfințește evoluția începută cu imperativul romantic mor propre. Așadar, epitetul în accepțiunea tradițională a tropului poetic dispare în epoca romantismului, fiind înlocuit cu atributul poetic individual.”
Iar concluzia este clară: autorul consideră epitet numai epitetul ornamental, adică tropul poetic descris de antici, foarte frecvent în perioada clasicismului. Prin urmare, tot atât de legitimă este și folosirea termenului de epitet atunci când avem în vedere creația orală, cântecul popular în general sau eposul eroic (antic, german, slav etc.). Pentru că așa-zisul epitet invariabil din eposul homeric sau din eposul popular rus (bâlina) nu este altceva decât un epitet ornamental care în mod tradițional reține o trăsătură tipică, ideală, fără a introduce nimic nou în conținutul obiectului definit.
