Diamantul Nordului

Capriccio

În manuscrisele lui Eminescu există trei variante ale poemului Diamantul Nordului: una de 48 de strofe de câte 4 versuri, datând din perioada 1873−1874 (când poetul se afla la Berlin), a doua, de 63 de strofe – din 1876 (Iași) și a treia, de 59 de strofe − din 1877 (tot Iași). Încă din anii petrecuți la Viena (1869−1872) Eminescu a scris un fel de prefigurare a poemului, de 12 strofe. Merită menționate aceste cifre nu pentru a face paradă de precizie, ci pentru a da o idee despre anvergura eforturilor poetului de a regândi și regândi fiecare poem, de a-l scurta și lungi, de a schimba succesiunea strofelor și de a rescrie multe dintre versuri, în căutarea unei forme definitive. Era la mijloc o manie a perfecțiunii? Se poate vorbi mai curând de un respect față de cititor, de negăsit (decât ca excepție) la poeții de azi. (Aceștia apar în fața publicului cu versuri improvizate, lipsite de grație, asemenea acelor bărbați care ies în pijamale și în șlapi, în fața blocului, să joace table.)

A treia variantă, reprodusă de Perpessicius, pe bună dreptate, ca text principal în ediția de Opere, volumul IV (rezervat postumelor) are titlul Diamantul Nordului, dar și două titluri ipotetice, de lucru, Utopia lui Don Quixotte şi Visiunea lui Don Quixotte.

Poemul este o poveste cu sfârșit amar. Nu povestea chiar a lui Don Quijote, ci a unui cavaler spaniol de atunci, atins de donquijotism. El îi cântă o serenadă femeii iubite (despre care aflăm la un moment dat că se numește Iñez), locatara unui castel aflat pe malul unui lac. Ea iese în cele din urmă la balcon și îi mărturisește că, aflată sub puterea unei vrăji, ar putea deveni a lui numai dacă el i-ar aduce un diamant nemaivăzut, din adâncul Mării Nordului. (Misiuni greu de îndeplinit întâlnim în multe alte alte basme, de exemplu în Harap Alb, basmul scris de prietenul lui Eminescu, Ion Creangă, în care Harap Alb trebuie să aducă salată din grădina ursului și diamantul din fruntea cerbului. Numai că povestea lui Ion Creangă nu este marcată de misoginism, ca Diamantul Nordului!)

Cavalerul pleacă imediat în căutarea diamantului, înfruntând mari primejdii. Străbate pustiuri acoperite de neguri și munți cu stânci colțuroase. La un moment dat ajunge la castelul gigantic, de proporții geologice, locuit de craiul mărilor, care îi este inevitabil ostil și asmute asupra lui toate stihiile dezlănțuite. Scăpând cu bine din această încleștare, cavalerul ajunge într-un loc pașnic și primitor, un paradis terestru. Crăiasa ținutului, o femeie de o frumusețe neasemuită, îi propune să-i fie mire și să trăiască alături de ea până la adânci bătrâneți. El refuză să se lase ademenit (așa cum s-a lăsat ademenit Ulise de nimfa Circe) și, urmându-și destinul, ajunge pe malul Mării Nordului, unde se află palate nelocuite, bântuite de stafii, ale foștilor regi ai ținuturilor înghețate. Se aruncă în apele reci, riscându-și viața, găsește diamantul și, revenind pe uscat, mai mult mort decât viu, visează că s-a întors la iubita lui și că ea, dezlegată de vrajă, îl primește cu multă dragoste. Dar acesta nu este decât un vis. În realitate, când face cale întoarsă și ajunge la cea pentru care și-a pus viața în primejdie, ea nu-l primește și, privindu-l de la fereastră, râde batjocoritor de dragostea lui nebunească. Este de presupus că povestea cu vraja a fost inventată de ea, ca să-i pună la încercare, cu o cruzime diabolică, devotamentul. (Se poate face o asociere cu poemul Mănușa de Schiller − tradus în românește de Eminescu −, în care cavalerul Delorges, după ce recuperează mănușa lăsată să cadă intenționat de Cunigunda în groapa de lei, i-o aruncă în față și renunță la orice răsplată.)

În amplul studiu critic Opera lui Mihai Eminescu (a cărui primă ediție, în cinci volume, a apărut în 1934−1936), G. Călinescu rezumă, în stilul lui expeditiv-burlesc, poemul Diamantul Nordului, inventând, dintr-un exces de exuberanță, un final comic:

„[Primirea cu brațele deschise a cavalerului de către Iñez] nu e decât un vis. Cavalerul adormise sub fereastra ce nu se deschisese, căpătând guturai și strănut.”

În poemul lui Eminescu, în niciuna dintre variantele lui, nu este vorba despre așa ceva.

Să reluăm acum lectura poemului, atenți la fiecare vers. Cu experiența lui de fost angajat al unor trupe de teatru, Eminescu instalează întâi, pe scena pe care urmează să aibă loc spectacolul, decorul:

„În lac se oglindă castelul. A ierbii/ Molatece valuri le treieră cerbii./ În vechea zidire tăcere-i şi numa/ Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma./ …/ Iar lebede albe din negrele trestii/ Apar domnitorii ai apei acestei,/ Cu aripi întinse o scutur şi-o taie/ În cercuri murinde şi brazde bălaie.”

Se remarcă, și în acest caz, modul concis și uneori eliptic în care se creează o atmosferă. Cuvintele sunt constrânse să semnifice mai mult decât au datoria s-o facă, judecând după definițiile lor din dicționare. Învălurirea ușoară a ierbii face să se simtă și adierea vântului în noaptea de vară, iar cerbii care cutreieră pajiștea sugerează o sălbăticie prietenoasă, populată de animale încă neînvățate să se ferească de oameni. Și toate acestea în numai două versuri, în care își mai găsește loc și descrierea castelului cu imaginea sa oglindită elegant în lac! Urmează defilarea lebedelor (care ies „albe” din „negrele trestii”), cu demnitatea și grația lor de ființe auguste. De auzit, nu se aude nimic. Poate doar un foșnet al cerbilor care înaintează prin iarbă, poate doar un fâșâit al trecerii lebedelor pe apă. „Vechea zidire” , scufundată în tăcere, atrage totuși atenția prin ceva, nu dispare cu totul în întuneric: „perdelele-n geamuri scânteie ca bruma”.

În această atmosferă, de un romantism standard și, totuși, imediat recognoscibilă ca eminesciană, datorită greutății lirice a fiecărui element component, cavalerul cu ghitara o imploră pe iubita lui să apară la balcon. Cu acest prilej îi face un portret în absență, lipsit de fizionomie, dar iradiind o frumusețe ireală:

− «Arată-te-n haina de albă mătasă,/ Ce pare-ncărcată c-o brum’ argintoasă,/ Să văd a ta umbră-n lumină-nmuietă,/ În părul cel galbăn înalt-mlădietă»

Femeia apare și îi explică, ferm, ce condiție trebuie să îndeplinească pentru a putea fi împreună:

„«A nordului mare o piatră ascunde,/ Luceşte ca ziua prin negrele-i unde/ Şi cui o va scoate viaţa mi-o dărui;/ Dar vai! nici s-o vadă nu-i soarta oricărui».”

Începe lunga călătorie (durează mai mulți ani) a cavalerului către Marea Nordului. Câteva secvențe sunt antologice. În primul rând aceea în care craiul mărilor, în fruntea stihiilor dezlănțuite, încearcă să-l oprească din drum pe tânărul temerar:

„Un tunet cutremură lumea-n temei./ Venea parc-o oaste călare de zei…/ Cu-a lui erghelie-nspumată de cai,/ Vuind vine mândrul al mărilor crai.// Cu gâturi întinse sirepi de omăt/ Prin norii cei negri zburau spăriet,/ Mânaţi de gigantul cu barb’ argintoasă,/ Ce vântul în două despică frumoasă.”

Sirepii de omăt au „gâturi întinse”, nu se putea sugera mai bine goana unor cai.

Altă secvență care se ține minte este aceea a ademenirii cavalerului de către o necunoscută. Ea folosește, întâi, ca mijloc de seducție, frumusețea ținutului pe care îl stăpânește:

„O muzică tristă, adânc-voluptoasă,/ Pătrunde-acea lume de flori şi miroasă;/ Şi verzile lanuri se leagănă-n lună/ Şi lacuri cadenţa cântărilor sună.// Subţirile neguri păreau pânzărie/ De brum’ argintoasă, lucind viorie;/ Şi florile toate sub ea-ncremenite/ Respiră bogate miroase-adormite.”

S-ar putea alcătui o enciclopedie a locurilor frumoase imaginate de Eminescu. Ar fi însă riscant pentru că, în inculta lume de azi, n-ar fi exclus ca unele agenții de turism să încerce să organizeze excursii în acele locuri.

Apoi femeia își face apariția ea însăși, prilej pentru poet de a-și imagina o femeie de vis, eterică și totuși senzuală:

„În părul ei negru lucesc amorţite/ Flori roşi de jeratic frumos încâlcite,/ Rubine, smaranduri, astfel presărate,/ Sălbatec-o face la faţă s-arate…// Și ochi de-un albastru, bogat întuneric,/ Ca basme păgâne, de-iubire chimeric,/ Lucesc sub o frunte curată ca ceara −/ Zâmbirea-i îmbată ca nopţile, vara.”

În sfârșit se evidențiază și secvența cu palatele pustii ale zeilor nordici morți:

„În domele largi, prin palate deşarte/ Răsună doar vântul… ca glasuri − departe./ Şi spiritul morţii eterne-n ruine/ Îşi mişcă imperiul fără de fine.// Oraşul pe ape-i al zeilor nordici,/ Cu strade de temple, cu dome şi portici;/ Dar astăzi sunt frânte boltitele porţi,/ Pustiu e în dome − şi zeii sunt morţi.”

Un oraș de palate, fără locatari… Ceva asemănător cu „orașul interzis” din Beijing, pe care Eminescu nu l-a văzut niciodată.

(text apărut în România literară nr. 34/ 2018)