Acum ori niciodată*

Solicitată să scriu ceia ce ştiu despre Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918 din Alba Iulia, aşi putea să răspund scurt la chestionarul ce mi s-a prezentat, dar cred că nu greşesc dacă arăt cîteva aspecte de pe acele timpuri, mai ales că de atunci s-au scurs 50 de ani… şi au… rămas prea puţini cei care mai pot evoca măreţia acelor zile. Pietricica ce o trimit eu, cu alte pietre mai colorate, mai preţioase, va forma mozaicul istoric al „Unirii”. Amintirile mele despre acele zile premergătoare unirii Transilvaniei cu ţara „Mamă” îmi sunt deosebit de clare, fiindcă bucuria, trăirea acelor zile de însufleţire, au fost copleşitoare. Un sat curat romînesc, aşezat pe valea Mureşului: Vereşmort. Soţul meu Iuliu Căpâlneanu, preot român gr.catolic paroh acolo din 1910 a fost un mare animator naţionalist, ţinînd conferinţa la adunări poporale în tot despărţământul Vinţu de sus şi în alte plase unde era invitat. La aceste adunări românii noştri tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi se grăbeau să înţeleagă falnica lor obîrşie daco-romană, nedreptatea trăirii într-o împărăţie străină şi dreapta dorinţă de unire a tuturor românilor. Veşti bune de pe fronturile Primului Război Mondial. Intrarea României în primul război mondial împotriva Austro-Ungariei, a trezit speranţe mari în sufletele ardelenilor. „Acum ori niciodată”, se cînta în surdină în casele noastre. Nici măcar aparenta înfrângere a românilor din România n-a izbutit să stingă speranţele. Soţul meu şi cu mine profitam de orice ocazie să venim într-ajutorul celor închişi în temniţele din Cluj pentru atitudinea lor românească. Ajutoare, pe posibilitatea de atunci, consultări cu avocaţii buni şi pachete din care să profite cît mai mulţi. În Dieta maghiară deputaţii noştri români adevăraţi conducători jertfelnici ai neamului nostru, erau tot mai îndrăzneţi. În toamna anului 1918 atmosfera era în izbucnire. Veşti îmbucurătoare de pe fronturi. Un comerciant ambulant Burete Pompei, din satul nostru, sosind în dimineaţa lui 30 sau 31 oct. ne-a comunicat că în Budapesta soldaţii nu se mai supun comandanților, ba că se reîntorc în dezordine de pe fronturi. Aceste veşti erau încurajatoare. În casa parohiei era un du-te-vino, de oameni care comentau şi se consfătuiau. De altfel consfătuirile începuseră din ordinul conducătorilor naţionalişti cu cîteva săptămâni înainte. La noi în judeţ activa în acest fel, avocatul dr. Valer Moldovan. La 1 noembrie veştile bune despre rebeliune deci descompunerea Imperiului Austro-Ungar ne-a fost confirmată de sosire a lor doi foşti condamnaţi politici, trădători de patrie maghiară, eliberaţi de către rebeli din închisorile din Cluj dr. Aristotel Banciu din Bucureşti şi prof. Giurgea. Dat fiind că dezordinea era din ce în ce mai accentuată, că prin gări se trăgeau focuri de armă, că soldaţii rupeau gradul-stelele ofiţerilor, cei doi se grăbeau să ajungă în ţara Românească înainte de a se produce vre-o piedică de a trece carpaţii. În ziua următroare (2 nov.) dis de dimineaţă i-am condus cu trăsura la Războieni unde sosise tren de la Cluj cu alţi mulţi of. condamnaţi politici, care recunoscînd pe cei doi tovarăţi de suferinţă strigau fericiţi iacă-i pe hîzîrlăii noştri (haza-arule) s-a produs un moment de neuitat, cînd cei din tren împreună cu soldaţii de pe peron, au izbucnit în urale omagiind martirii neamului. Trenul a plecat în puternice cântece înfrăţite cu a tuturor celor din gară. „La arme!”. După plecarea trenului, am găsit trăsura toată cu panglici de hîrtie, căci nu mai ştiau românii cum să-şi manifeste bucuria. În după masa acelei zile am plecat în recunoaştere în comuna vecină (Vinţul de sus), cu majoritate maghiară. În drum un grup de manifestanţi unguri. Românii de acolo erau îngrijoraţi. Reîntorcându-ne, Păr. Căpâlneanu a procedat urgent la constituirea gărzilor naţionale, arătând momentele grandioase pe care le trăim şi îndemnând la ordine şi demnitate. Cu însufleţire de nedescris au primit sătenii această sarcină şi şi-au ales comandant pe unicul ofiţer din sat Locot. Nicolae Iovian, dar numai pînă la sosirea în sat al Slt. Gheorghe Maier care a şi preluat comanda la 3 nov. Dacă ar trebui să trec cu numele pe cei din gardă, poate ar trebui să-i trec pe toţi bărbaţii din sat apţi să ţină armă în mână. Din steagul decolorat unguresc, am vopsit şi confecţionat primul drapel românesc. Cu acest steag în mînă păr. Căpîlneanu a trecut prin toate satele şi cu îmbrăţişări sincere, frăţeşti, preoţii gr.cat şi ortodocşi secondaţi de învăţători şi ţărani zilieri au organizat aceste gărzi naţionale. Au urmat zile splendide de mişcare în întreg poporul. Strînse legături între plase şi judeţ, primind instrucţiuni de la oamenii mari, pe măsura timpului, ce erau la conducerea Partidului Naţional. Se pregătea Marea Adunare. Comuna Măhăceni, fiind pe la mijlocul plasei noastre, a fost aleasă ca centru politic. De aici au fost aleşi delegaţii pentru trimiterea a lor doi membrii la Marea Adunare. A fost ales Păr. Căpîlneanu şi av. Pătăceanu Gheorghe din Turda. Drumul spre Alba Iulia În 30 nov. dimineaţa am plecat cu trăsura la Teiuş. În drum am ajuns coloane de militari nemţi ce se întorceau învinşi, în ţara lor. Aproape toţi bărbaţii din Vereşmort au plecat cu trenul spre Alba Iulia. La Teiuş în gară am ieşit pe peronul înțesat de lume. Trenuri, trenuri treceau cu românii de pe Tîrnave, Mureş, din ţinuturile maramureşene, Cluj, Luduş, etc. Cel din urmă a fost trenul din Uioara (Ocna Mureş) din care au coborît pe peron Filip Banciu, Dreghici Marian şi alţii. Trenul înțesat şi de minerii de acolo şi fanfara minerilor, intona cîntece patriotice, chemări la luptă. Însufleţirea celor ce curgeau ca apele mari era de nedescris. Pe peron am rămas numai eu cu soţul meu şi cu două Dşoare, azi D-nele Fodor şi Cîmpianu, care cu vocea lor frumoasă acompaniate de puternicul glas al soţului meu nu conteneau să cînte. Dar la gară mai erau soldaţi maghiari înarmaţi şi i-am auzit spunînd că nu pot suporta aşa ceva şi noi am fugit afară din gară şi întunerecul ne-a salvat fiind că au tras în tren şi înspre noi. A doua zi în Alba Iulia am aflat că a fost împuşcat stegarul din Agriş Arion. Cîntece, dans îmbrăţişări, plînsete de bucurie la Marea Adunare Naţională La Alba Iulia, iarna îmbrăcase oraşul în alb, dar ce căldură în sufletele noastre! Mulţimea sosea şi se urca în cetate în cîntece, în urale, în strigăte de bucurie. Într-un loc era o masă compactă de oameni cu un drapel roşu conduşi de marii naţionalişti Jumanca şi Flueraş. Ordinea pe străzi, peste tot era menţinută de batalionul gărzilor de moţi îmbrăcaţi în haine ţărăneşti (albe) moţeşti. Tribune peste tot, de pe care se vorbea mulţimii. La Sfatul Marei Adunări Naţionale erau conducătorii în frunte cu episcopii celor două biserici Dr. Iuliu Hosu şi Dr. Miron Cristea şi delegaţii. După hotărîrea Marelui Sfat, pe la orele 12, întreg Sfatul a ieşit pe cîmpul din cetate unde era adunată mulţimea imensă în jurul tribunelor şi la tribuna principală episcopul Iuliu Hosu a cetit hotărîrea de alipire de bună voie şi pentru totdeauna cu ţara mamă. În acel moment a fost un delir ce nu se poate cuprinde în cuvinte. Cîntece, dans, îmbrăţişări, plînsete de bucurie.

Elena Căpîlneanu, văduvă de preot greco-catolic, din comuna Unirea, judeţul Alba

*amintiri despre 1 decembrie 1918 scrise la semicentenar, pe 1.12.1968; documentul este păstrat la Arhivele Naționale Alba

(fragment selectat de Odilia Roșianu)

(sursa foto: tribuna.ro)