Daniel Cristea-Enache 
N-aveam mai mult de 10 de ani cînd, la Snagov, unde copilăriseră Tata și Nașa (sora lui, Doina, soția lui Valeriu Cristea, viitoarea mea mamă adoptivă), a fost o masă cu mai mulți scriitori și critici. Erau soții Raicu, soții Dimisianu, soții Rusan – Blandiana și alții. Amintirea nu-i mai conține și pe restul mesenilor, fiindcă odată ce am realizat că Ana Blandiana, de la masă, este una și aceeași persoană cu autoarea unui text din manualul meu de Limba și literatura română (ceva cu România ca un buchet de flori), am încremenit. Am rămas mut.
Și Cleopatra dacă ar fi apărut acolo, n-aș fi fost atît de complexat. Cum să stai cu Manualul la masă, ce să-i mai spui Literaturii Române cînd te mîngîie pe cap?
Mai tîrziu m-am obișnuit cu asemenea vecinătăți: la o altă întîlnire, urcat în vîrful nucului, strigam de acolo de răsuna tot satul: – Eugeneeee! Eugeneee! Mă vezi?
„Eugen” era dl Eugen Simion, viitor Președinte al Academiei Române, care se uita în jur consternat, nevenindu-i să-și creadă urechilor că e vorba de domnia sa.
– Nu mă vede oare Eugen? mă întrebam eu cocoțat pe-o creangă. Nu înțelegeam de ce Eugen nu-mi răspunde de jos. Curios lucru…
