Un 2 Mai de vis

Pavană în peisaj marin – 15

Ştiu pe unii ofticoşi care îşi dau aere şi declară că n-ar călca nici plătiţi cu aur în văgăuna aia prăfuită, unde-i o hărmălaie de nedescris, lume multă, portul alături cu zgomotele lui care te fac să tresari noaptea înspăimântat, şi unde n-ai nici măcar un colţişor de distracţie ca la carte. Vă spun eu clar că pe ăştia îi roade invidia sau nu mai încap în propria piele de gomoşi ce sunt. Uită că păsări­le fripte nu stau în parii gardurilor. Când am descins acolo nu spun că nu ni s-a urcat şi nouă un nod în gât, dar la urma urmei trebuia să vedem ce va fi până la capăt şi, dacă mă gândesc bine, nici prin staţiunile alea simandi­coase nu fuseserăm primiţi cu covorul roşu.

De-acuma devenise un fix: aveam, n-aveam treabă, hop, mai ridicam şi noi un cort. Asta am şi făcut imediat. Prinsesem îndemânare şi ne-am lăsat admiraţi de cei din jur, care se întreceau să ne dea varii sfaturi: ba că să ne dăm mai încolo, ba că ne-am aşezat cu fundul în gura nu ştiu cui care nu mai vede marea, ba că or să se îm­piedice copiii în corzile noastre care-s prea lungi, ba că de ce nu ne-am dus dincolo, la nudişti, că acolo-i loc be­rechet şi alte întâmpinări de felul ăsta cărora nu se că­dea să le răspunzi. În fond, ştiam prea bine că începutul este greu oriunde, s-a dovedit că vorba asta e ruptă din rai, toţi ăia cu sfaturile au devenit prietenii noştri cei mai buni chiar din prima seară când a început Vladian să cânte. Trebuia să-i înţelegem, aveau şi ei dreptul să ştie cine doarme lângă ei, doar de asta suntem o ţară civi­lizată care a desfiinţat de mult analfabetismul.

Plaja era adorabilă. De mult nu mai văzusem pe aceeaşi bucată îngustă de pământ atâtea fâţe, granguri, hetaire, gomoşi, fufe, gagici, gealaţi, hahalere, gheişe, găl­bejiţi, crăiese, concheranţi, găgăuţi, gâsculiţe, izmeniţi, ici-colo câte-un gigolo. Merita să înalţi un imn incendiar falansterului ăstuia!

Primele ore le-am petrecut familiarizându-mă cu lo­curile. Numai eu. Venea strâns în urma mea mutul pe care îl dădusem gata vorbindu-i despre stele în seara dina­inte. Ceilalţi au declarat că preferă să se îmbăieze ime­diat, dar eu cred că puseseră ochii pe nişte gheişe care se fandoseau prin apropiere. Iar Anamaria dezvăluia o altă latură a personalităţii ei complexe: hotărâse că tre­buie făcut ordine între toate bulendrele şi hanţele noas­tre, se vârâse cu totul în cortul pe care-l transformase într-un gineceu interzis şi ne strigase de-acolo cu neţăr­murită delicateţe să ne cărăm dracului şi să nu-i stăm pe cap.

Nu m-am lămurit eu pe de-a-ntregul în seara aia, dar trebuie să declar, în cazul în care nu aţi fost la 2 Mai, că admirabile sunt locurile acelea! Admirabile, pe bune! Nu spun că nu găseşti acolo şi câte-o chestie care-i în pas cu moda, cu susu-n jos, adică, dar una peste alta sunt locuri minunate. Oricum pe mine m-a dat gata întotdeauna diversitatea, să existe, dom’le, chestii pentru toate gus­turile, să-i împaci pe toţi, că d-aia se duce omu la mare, să se mai relaxeze şi el şi să-şi facă pe plac! Şi 2 Mai zău că e divers. în cazul că n-aţi trecut niciodată pe acolo, mă veţi crede pe cuvânt. Unul care are porniri spre teh­nică şi pornirile astea îi rod ficaţii cu tot felul de dorinţi, are ce vrea: într-o margine a plajei începe portul, gruie şi macarale îşi înalţă clonţurile spre cer ca nişte păsări stranii, convoaie de maşini ridică un praf că doar nu întunecă soarele, vapoare enorme se construiesc în aer liber şi o ureche fină ştie de la mare distanţă câtă tablă au mai trântit în apropiere, vapoare care se testează plutesc leneşe în golfuleţ şi trag semnalul de mama focului, fier sfredelit, ciocane pneumatice se întrec în ritmuri egale, sudorii luminează noaptea, claxoane, strigăte, apeluri, ce mai, întreg tacâmul, poţi să faci o adevărată practică în construcţia de nave numai privind de la dis­tanţă şi lăsându-te prăjit de soare. Dar tipii cu pasiuni dintr-astea pentru mecanică şi ştiinţe exacte nu-s prea mulţi pe acolo. Însă cum 2 Maiul este divers, are ce le oferi şi ce­lorlalţi. Sunt unii cărora le place să studieze anatomia omu­lui, nu ca să se facă doctori, ci, aşa, ca un hoby (nu cumva cuvântul ăsta s-o fi scriind cu doi de bî ?), şi nimeni nu-i împiedică să dea curs cercetărilor lor: o bucată de plajă, cu corturi şi tot restul, e stăpânită de nudişti, poţi să te plimbi în voie printre toate trupurile alea roşii care precis că au năvălit din tablourile lui Modigliani, alea cu nudurile culcate. Şi cum amatori de artă există pretutindeni, cei care nu-şi pot plăti o călătorie până la Londra sau la New York, să asiste la vreuna din licitaţiile alea faimoase în care se aruncă milioanele de dolari pe câte-o pânză de Modigliani de parcă ar fi firfiricii pe care îi las eu cu nonşalanţă vânzătoarei de la pâine, se decid să studieze tablourile, culorile, tuşa mai groasă de pastă, concreteţea şi tot restul, la faţa locului. Sunt unii chiar atât de pasio­naţi că te cuprinde admiraţia. Am văzut vreo câţiva sol­daţi cărora li se lipiseră binoclurile de orbite, precis uita­seră să mai privească orizontul. Păcat că nu era nicio bibliotecă prin apropiere, le-aş fi făcut un serviciu aducându-le un album, să vadă totul mai de aproape. Gurmanzii sunt cu siguranţă cei mai fericiţi. E acolo un restaurant celebru, şi pentru că e în Dobrogea ar fi fost o cumplită eroare să nu-i zică „Dobrogeanul“, unde găseşti cele mai nemaipomenite mâncăruri specifice, cu reclamă de câte o şchioapă pe toate zidurile, chebab, pui la proţap, cap de miel şi miei înăbuşit, frigărui de berbec, plăcintă dobrogeană, clătite şi câte şi mai câte. E drept, se întâmplă să se uite vreun chelner mai ciudat când îi ceri din speci­fic, sau îţi spune c-a avut ieri şi-o să aibă mâine, dar tot rămân mâncăruri să-ţi lingi degetele, peşte oceanic, ciorbă de burtă, sarmale, nici nu le mai înşir, toate stropite din belşug cu vinul casei de la alimentara de alături sau cu bere gustoasă la ţap. Şi ca să fie petrecerea deplină, nici nu se înserează bine şi se porneşte să zgâlţâie pereţii şi mesele o orchestră ca la carte, care şi-a făcut un meşteşug din a se face auzită din oricare cap al satului, cu câte un diseur celebru care cântă minunate melodii populare din toate colţurile ţării, numai din Dobrogea nu. Ălora care strâmbă din nas ar trebui să li se spună verde în faţă că bietul om face foarte bine, la mare vin oameni de peste tot şi trebuie să le strigi şi lor câte-o cântare pe care-o ştiu de mici copii, eu unul, dacă am să întâlnesc vreodată pe careva de la televiziune, am să le dau ideea să se ducă să filmeze, talentelor autentice trebuie să li se facă reclamă, dracului. Cei morţi după vietăţi de mare, îşi pot cumpăra în fiecare seară creveţi, cărora localnicii le zic garizi. Dai cinci lei şi iei o lingură cu vreo şapte-opt creveţi cărora trebuie să le jumuli atent capul, mustăţile şi carapacea. N-ai de ce să te plângi: la seminţe nu e la fel? Nu lipsesc nici distracţiile. În localul şcolii există o discotecă şi dacă eşti în stare să respiri parfumurile cele mai tari din lume şi nu-ţi pasă că faci un pas şi te loveşti de şapte tipi deodată, care vor şi ei să danseze ca şi tine, poţi pe­trece o seară de basm în braţe cu iubita la fel de trans­pirată. Singurul lucru care nu mi-a plăcut era că prea semăna totul cu înfrăţirea din autobuzul 24. Alţii, au, n-au treabă, merg să dea câte un telefon. Sunt vreo trei cabine, dar e mare sărbătoare când funcţionează mai mult de-un telefon. Nu mai spun că trebuie să strigi bine în receptor ca să fii auzit. Aşa că stai la o coadă frumuşică, la orice oră din zi, ai timp să mai afli ce se întâmplă în lume şi oricum în scurtă vreme eşti la curent cu problemele fie­căruia, la cine locuieşte, ce mănâncă, dacă mai are bani şi când or să-i trimită rudele, cine mai vine şi aşa mai de­parte. Când au aflat cum stau ceilalţi, care e situaţia la bursă şi pe unde s-a mai răpit un avion, cei mai mulţi se retrag în curţi sau la corturi, se bea pe rupte, se dansează, se joacă şah, scrabble, domino, pocher, pentamino, table si friptea. Codanele şi cadânele nu uită nicidecum că sunt la mare. Nu există ring pentru noutăţile în modă mai for­midabil decât cele două-trei sute de metri cât străbate şoseaua satul, fuste, rochii, bluze, pantaloni, bermude, ba­ticuri, şaluri, tricouri, şepci, pălării, sandale, papuci, tocuri şi fără tocuri, moda de anul trecut, de acum şi de la anul se întrec să-ţi ia ochii. Asta da spectacol! Păcat că parada modei de pe dig încetează la ora opt, când vine un soldat şi-ţi spune că nu mai e voie, se vede treaba că sub fustele alea a ascuns vreuna o barcă şi a fugit în larg să scape de vreun iubit prea pătimaş. Decât să ai iarăşi necazuri, mai bine să nu se mai plimbe nimeni! În fond, ce mai e şi chestia asta să te fâţâi de colo-colo pe-ntuneric!?

Pe mine însă peisajul m-a dat gata. E adevărat, nu sunt prea mulţi care să ştie să admire măreţia unui gorgan profilat pe orizont, splendoarea unui lan de grâu sau a unei întinderi foşnitoare de porumb furajer bogat pigmentate de stropi­tori automate. Acolo unde se sfârşeşte plaja se înalţă un perete abrupt de lut, la poalele căruia marea se zbate nebună în grămezi de stânci de calcar şi munţi de scoici felurite. Culorile schimbătoare te înfioară, briza te ame­ţeşte, îţi aşezi sufletul în palmă şi te bucuri ca la începu­tul cel mai îndepărtat al lumii. Singur. Nu se aventurează mulţi pe faleza asta ruptă de-a dreptul din rai. N-aş fi crezut că sunt atât de puţini cei dornici să stea faţă în faţă cu nemărginirea, dar până la urmă toate se orânduiesc cum nu se poate mai bine: unii cu plimbarea hanţelor şi jocul de cărţi, alţii întregindu-se cu o superbie de ne­egalat. Nu mă-ncumet să spun cine e mai câştigat.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: libertatea.ro)