Ana Barton 
Am urcat aseară în tramvai și, în timp ce apropiam cartela de aparat, am auzit o voce bărbătească: „Coborâm la următoarea, te lăsăm acolo și plecăm.“ În mod normal, nu mi-ar fi atras atenția cuvintele astea, numai că tonul bărbatului avea ceva înspăimântător în el. Întâi, era clar că omul băuse, apoi, era acolo satisfacția omului care se bucură când face rău. M-am uitat cu atenție la el și am vrut să văd cu cine vorbește. În fața lui, erau o femeie și un copil cam de cinci ani. Cu copilul vorbea. Mama și fiul stăteau pe scaune alăturate, iar mama nu zicea nimic.
„Domnule“, i-am spus, „vă rog să-mi permiteți să vă spun ceva.“ „Dar vă rog, doamnă“, mi-a răspuns, ce e drept un pic surprins. „Domnule, unul dintre cele mai rele lucruri pe care le poate auzi un copil e amenințarea cu abandonul. Treaba asta îi face foarte rău, suferă îngrozitor și e posibil ca suferința asta să rămână în el și când se face mare, domnule.“ „Dar asta și vreau, vreau să sufere cât mai mult, poate înțelege.“ Între timp, un adolescent care se afla față-n față, pe scaun, cu acest bărbat mi-a făcut semn să renunț. Ochii tânărului spuneau că nu am cu cine discuta, gestul mâinii lui îmi cerea respectuos să nu continui. Tatăl nu i-a văzut ochii, doar eu i-am văzut, i-a văzut doar mâna. Și nu a recționat. În ochii adolescentului am văzut și furie, și resemnare la adresa tatălui. Și, cumva, teama ca discuția să nu degenereze.
„Vă mulțumesc că ați intervenit, dar eu vreau să sufere cât mai mult“, a zis tare bărbatul în spatele meu. Mi-am dat seama că nu am de ce să merg mai departe, nu am cu cine, ba chiar că, dacă insist, pot face mai mult rău. M-am așezat pe scaun și i-am privit pe toți. Mama, care stătea lângă băiețel, nici măcar nu a tresărit. Copilul plângea tăcut, cu capul în jos. Tatăl continua să-l admonesteze, e drept că scăzuse mult tonul. Mama nu făcea niciun gest, absolut niciunul, ca și cum nu ar fi fost acolo. Adolescentul, care stătea vizavi de tatăl său, se uita pe geamul plouat al tramvaiului. Toți așteptau ca bărbatul să se liniștească, niciunul nu vorbea cu el, niciunul nu îl privea. Era clar că au mai trecut prin asta și nu vor decât să se oprească. La un moment dat, femeia a vorbit ceva, în șoaptă, cu soțul ei, cu zâmbet i-a spus cevaul ăla, el a râs zgomotos, copilul plângea de la marginea căciuliței la începutul fularului, adolescentul privea neclintit strada prin geam. Bărbatul s-a liniștit, adică n-a mai zis nimic. Femeia nu i-a dat nicio clipă atenție băiețelului care plângea lângă ea. Am coborât din tramvai printre ei, prin greul de aer îmbibat de lacrimile copilului, de aburii de alcool ai tatălui, de trupul viu, dar inert al mamei, de dorința de a fi în altă parte a adolescentului.
Mi-am amintit de tâmpitul ăla de film pe care l-am văzut când aveam șapte ani, poate nu era tâmpit, nici nu l-am văzut pe tot, doar scena asta: într-o mașină, doi părinți și doi copii. Vorbeau toți, râdeau, cântau. Mașina s-a oprit într-o benzinărie, au coborât toți, părinții au mers în magazin, copiii, la toaletă. Cât au stat copiii acolo, părinții au fugit la mașină, s-au urcat și-au demarat în trombă. Exact când copiii ieșeau. Întâi, au fost șocați, apoi au fugit în stradă și-au alergat strigând și plângând după mașină. Cel mare s-a oprit primul, înțelegând c-au fost abandonați, cel mic a continuat să alerge, până a obosit și a căzut. Stătea prăbușit pe asfalt, cu capul în mâini, și plângea ca un om înfrânt. Nu disperat, înfrânt. Băiatul cel mare l-a ajuns din urmă, l-a îmbrățișat acolo, în mijlocul drumului, strâns l-a ținut, l-a mângâiat și l-a legănat. Secvența asta a băgat o groază de moarte în mine. Peste câteva zile de când am văzut-o aveam să părăsesc casa în care crescusem șapte ani, cu bunicii, doar cu bunicii, și să iau, împreună cu frumoșii și foarte tinerii mei părinți, drumul orașului, al școlii, al unei alte vieți. Am aflat relativ de curând că fetița care am fost a trăit acest moment al plecării și ca pe un abandon, și ca pe o răpire. Și că m-am îmbolnăvit grav atunci și-am dus pe picioare toată viața suferința aia, fără măcar s-o bănuiesc.
Am văzut la băiețelul din tramvai tristețea aia atotcuprinzătoare pe care o cunosc foarte bine, prea bine. Am văzut-o și la fratele lui adolescent. Era combinată cu o furie magistral ascunsă, numai că eu o știu și pe aia la fel de bine, e furia ta față de tine, aia care te erodează până simți că ai consistența fumului și tăria lui. Și mirosul lui. Că ești ars complet pe dinăuntru.
M-am gândit la cuvinte, la tonuri, la faptul că atâția oameni cred că ele nu înseamnă mare lucru. La câtă groază poți trăi de la cuvinte, de la tonuri și când ești copil, și mai târziu. La cum te transformi de la cuvinte, de la tonuri.
Mi-am mai adus aminte de mamele despărțite de tații copiilor lor, mame care-și amenință copiii cu abandonul dacă îndrăznesc să vrea să meargă la tații lor numai în vizită. „Dacă te duci, să rămâi acolo, să nu mai vii acasă, dacă te duci, rămâi fără mine.“ Tatăl întreabă „De ce nu vrei să vii la mine?“, iar copilul, senin, fără să-și dea seama ce adevăr crunt ascunde răspunsul lui, spune: „Mami a zis că nu vreau să vin.“ Groaza copilului amenințat cu abandonul îl face dependent poate chiar pe viață de mama lui, îl îmbolnăvește de dependență. Mama se bucură, a reușit să-l „convingă“ să facă așa cum vrea ea, l-a mai pedepsit și pe tată, că așa merită, a reușit, e o mamă bună, un succes de mamă, nu alta. Groaza copilului amenințat de tată în tramvai și abandonat de mamă, prin lipsa oricărui gest de apropiere, de empatie, îl va face să fie cuminte, foarte cuminte, doar ce se face el dacă ajunge pe străzi? Îl va face totuna cu o frică, o tristețe și o furie care îl vor transforma pe zi ce trece într-un străin de sine.
Cuvinte și tonuri. Ce mare lucru, nu-i așa?
