Și când zici că vine mămica ta din America?

Era multă ură în jurul meu. Cei care nu numărau morţii pe degete stăteau cu pumnii strânşi. Cecenii umpluseră clădirea cu dinamită şi-o detonaseră în timpul nopţii. Blocul era în reparaţii şi căraseră explozibilul înăuntru încetul cu încetul. Puneam cap la cap informaţiile care-mi zburau pe la ureche. Unii aveau în mâini radiouri care vorbeau toate despre acelaşi lucru. Poliţia era în căutarea teroriştilor şi-a femeii de serviciu cu ajutorul căreia aceştia umpluseră debaralele de pe scări cu explozibil rusesec de cea mai bună calitate. Ne iubisem fără să ştim chiar pe dinamita care avea să explodeze în noaptea aceea. Aveam în trup o ciudată senzaţie de aer care mă umplea din toate direcţiile, de parcă aş fi fost jumătate pasăre. Am fi fost pulverizaţi amândoi deasupra Lianozovului într-un amestec de molecule pe care nimeni nu le-ar mai fi putut identifica niciodată. M-aş fi amestecat poate cu molecule din tatăl meu care fusese cremat, ca şi mama lui, iar cenuşa lor fusese împrăştiată deasupra Moscovei aşa cum doriseră. Gânduri înfricoşătoare.

Ajunsese să ne fie frică şi în metrou sau la teatre. Aproape că nu conta de ce murise Tania. Era destul de rău că murise pur şi simplu. Ştiam că era „înăuntru” purtând încă pe ea tricoul cu „I love New York”, contiunuându-şi poate somnul şi visele prin care eu tocmai trecusem. Murise dintr-o dată fără să apuce să clipească sau să termine ce avusese de spus, ca şi tatăl meu la care mă gândeam dintr-o dată mai mult ca la Tania. Lui îi trecuse prin cap un glonte rătăcit în Gaza. Mi se părea ciudat să am deja la vârsta asta doi morţi lângă mine. Celor mai mulţi de vârsta mea le muriseră cel mult bunicii.

N-aveam chef să mă duc acasă să le văd mutrele de complotişti. Aceleaşi feţe şi expresii ca acum trei ani când nu ştiau cum să-mi spună că tata a murit. Până şi mama parcă se prostise atunci, ea care nu se pierde uşor cu firea şi ştie mai bine ca un bărbat cum să ia în piept o catastrofă sau chiar un pumn adevărat. N-am să înţeleg niciodată de ce s-au despărţit, de ce nu au putut ajunge la o înţelegere cu familiile şi cu religiile lor nenorocite, cu nunta, cu amărâtul meu de botez, cu circumcizia mea neîmplinită, care părea să le fi trecut la toţi peste beregate. Când tata mai era aici îmi venea să mi-o tai singur, să nu-i mai aud vobind despre asta. M-am gândit de multe ori că poate eu, Vitali Ahmatov, n-am fost destul de bun ca să-i fac pe amândoi să treacă peste toate.

Mă născusem cu trei ani înainte de căderea comunismului, când multor creştini le era încă frică să meargă la biserică, iar băieţii nu erau circumcişi nici dacă erau evrei după mamă. Sinagogi nu prea erau şi mulţi nici n-ar fi ştiut dacă e vreo deosebire reală între ele şi biserici. M-am săturat să-i tot aud vorbind despre comunism. Un alt mort. Nu-i nimic mai plictisitor pentru noi copiii decât să-i auzim pe cei mari vorbind la nesfârşit despre cum a fost.

Cănd m-am întors pe scara noastră militari şi câini dresaţi căutau prin debarale şi apartamente. M-au percheziţionat şi pe mine. Pe cei din apartamentul de vis-a-vis îi ridicaseră pe toţi pentru a-i interoga. Erau originari din Uzbekistan şi-l recunoşteau doar pe Alah.

Bunica m-a strâns la piept şi părea să se bucure să mă vadă întreg ca şi cum ar fi de ajuns să ştii dacă un om e întreg doar făcându-i inventarul mâinilor şi picioarelor. Împachetau cu toţii. Mama îmi spuse simplu de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:

-Plecăm la Klin, Vitali. Aruncă-ţi şi tu ceva haine în valiză. Arăta ponosită, cu cearcăne mari sub ochi de parcă s-ar fi întors din America pe jos.

-Aici nu se mai poate trăi. Vom sta acolo până se termină circul. Mă privea în timp ce împacheta ca să fie sigură că sunt în regulă, că gândurile care-mi treceau prin minte, după toate cele întâmplate, nu mă dăduseră prea tare peste cap.

Îi era frică de reacţiile mele de când o speriasem atunci când aflasem de moartea tatălui meu. Atunci am lăcrimat, dar n-am plâns, n-am jelit, n-am pus întrebări tâmpite şi nici nu m-am dat cu capul de pereţi, deşi îmi venea. M-am dus liniştit în dormitor şi m-am culcat. Nu le venea să creadă. Am dormit trei sau patru zile continuu. Intrasem într-un fel de comă superficială din care nu puteau să mă mai trezească. Nici nu-i lăsam pentru că descoprisem dintr-o dată că am puterea de-a trage obloanele gândurilor mele atunci când deveneau prea apăsătoare. Au chemat tot felul de doctori care-mi luau pulsul, tensiunea, mă zgâlţâiau. Unul, care stătea pe scara vecină şi care ştiam că se culcase cu mama, mi-a tras o palmă şi atunci, ca să-i conving că nu sunt în comă, l-am cârpit înapoi de s-a dat peste cap. Am recăzut în somn imediat şi m-au lăsat în pace. Mai mult, Tamara obişnuia să stea cu ochii pe mine ore întregi, pentru că mama dansa într-un bar de noapte şi apărea doar spre dimineaţă puţin ameţită. Tamara mă controla din când în când făcând pase cu mâinile deasupra corpului meu, mormăind tot felul de bazaconii. Mi-era clar că voia să-şi încerce puterile pe mine. Cred totuşi că e puţin paranormală pentru că simţeam ceva. Simţeam o căldură şi îmi venea imediat să urinez dar aşteptam până când vezica stătea gata să plesnească. Coboram odată pe zi din pat ca un somnambul, urinam şi treceam la loc în lumea din spatele obloanelor mele. Nici n-o băgam în seamă ca şi cum n-ar fi fost acolo. Tot atunci am început să am primele erecţii şi cred că îmi crescuse de la o zi la alta. Tamara se uita la mine şi se minuna. Odată a chemat-o şi pe mama. Aveam ploapele întredeschise şi puteam să le văd. Nu puteam să mă mişc deşi aş fi vrut să mă întorc. Stăteau în picioare lîngă pat şi se uitau la neobişnuita mea erecţie ca la un fenomen nou, puţin supranatural. Mama m-a acoperit cu pătura şi i-a spus Tamarei:

-Te uiţi de parcă n-ai mai fi văzut aşa ceva. Făcu o pauză şi adăugă cu ochii ţintiţi pe mine. Poate că era bine dacă ar fi plecat cu Igor. Era un om bun până la urmă. Avea şi el un tată.

În noaptea aceea a fost pentru ultima dată când am urinat pe mine în pat. Nu mai ieşisem de mult. Litri întregi au trecut prin saltea, pe podea, pe sub uşă până ce şuvoiul a ajuns în bucătărie unde Tamara, Serghei şi bunica jucau poker pe mărunţiş. S-au speriat. Au crezut că s-a spart o ţeavă. Am deschis ochii, m-am trezit de-a binelea şi n-am mai dormit două zile şi două nopţi la rând. Crescusem câţiva centimentri şi mă împiedecam de praguri. Am ascultat aproape continuu muzică în căşti. Altfel aveam reacţii normale şi m-au lăsat în pace.

De data asta intrasem în narcolepsie, cum zicea Tamara, înainte de căderea blocului, iar bunica vehicula ideea c-aş avea pesemne şi eu ceva puteri, că prevestisem nenorocirea fără să-mi dau seama. Aşa cum devin câinii agitaţi înaintea unui cutremur. Îi auzeam vorbind în bucătărie. Mi-am aşezat căştile walk-man-lui pe urechi şi mi-am pus discul pe care-l ascultam cu Tania şi din care-i făcusem şi ei o copie. Nu ştiam pe nimeni de vârsta noastră care să asculte Eric Clapton sau B.B.King sau şi mai rău pe amândoi deodată în concert cântând blues-uri. Îmi plăceau blues-urile pentru că nu erau nici triste nici vesele. Mi se potriveau, şi mă miram că nu fuseseră inventate în Rusia unde viaţa nu-i prea veselă, dar n-ar fi nici prea tristă dacă nu ar fi şcoala, bombele teroriştilor, şi preţurile care cresc continuu. Pe Tania reuşisem s-o conving să-i placă tot ce-mi plăcea mie şi eram conştient că nu voi mai întâlni curând o asemenea fată. Nu era uşor cu fetele, care păreau a fi totdeauna cu un pas înaintea noastră, a băieţilor. Pe ea săraca o mai opriseră din creştere antrenamentele grele, disciplina de fier din cantonamente. Se cam săturase de gimnastică şi-i promisesem că din vară îi voi da ore de ghitară. Încercam să mă gândesc la ea altfel. Îmi imaginam că plecase pur şi simplu aşa cum urma să plec şi eu în America, aşa cum plecase Iuri, colegul meu de bancă la Vladivostock sau tata în Israel. Oamenii când pleacă atât de departe nu-i de loc sigur c-ai să-i mai vezi vreodată.

-Vitali, vino şi ajută-mă. Mama urla cât putea de tare ca s-o aud prin căşti. Voia să mă ţină treaz, să nu cad iarăşi la pat. A venit lângă mine şi a încercat să-şi pună la ureche una din căşti ca să audă şi ea muzica aceea. Mă sărută pe frunte cât putu ea de duios şi apropiindu-se de mine am văzut că la colţul ochilor începuse să facă mici riduri.

A trebuit să cărăm valizele până jos, opt etaje. Lifturile erau blocate iar la intrare ne-au percheziţionat şi ne-au pus să desfacem valizele după ce un câine lup le adulmecă îndelung. Noroc că Serghei găsise un loc de parcare mai îndepărtat de blocul Taniei. Ne-am urcat în tăcere. Eu am stat în spate între mama şi Tamara care m-au luat amândouă de după umeri, tandru, ca pe un convalescent care încă nu-şi revenise din boală.

Când am trecut aproape de dărâmături am început şi eu să-i socotesc pe cei care-i cunoscusem din blocul acela. Vania, cu care jucam hochei în echipa şcolii, Paşa grasul care suferea de-o boală glandulară rară, Marina, prietena Taniei, care îşi dăduse până alaltăieri cu o cremă specială pe sâni ca să-i crească mai repede. Îi împrumutase şi Taniei puţin într-o cutie. Gavril Popov poreclit Toto, cel care ne făcea rost de ierburi de undeva de la ţară unde zicea el cresc ca buruienile. Trebuie doar să le cunoşti şi să le culegi când trebuie. Samoilov instructorul de la şcoala de conducere auto care se culcase cu aproape toate femeile ce învăţaseră să conducă o maşină . Mă înfuria la nebunie când mă întreba „şi când zici că vine mămica ta din America?”. Mama îşi luase carnetul chiar înainte de-a pleca. El era singurul de care nu-mi părea rău.

(sursa foto: brx.ro)