Călătorie de basm

Pavană în peisaj marin – 14

Nu era decât vreo douăşpe când ne-am luat micul dejun cu crenvurşti din ăia groşi cât braţul, care ţi se lipesc de degete de parcă ar fi unşi cu clei, aşa că aveam toată ziua înainte. Cine nu admite că noaptea-i sfetnic bun, să afle de la mine că greşeşte până-n pânzele albe. Ne simţeam din nou mari şi ne furnica un dor de isprăvi nemaipomenite, cum nu mai încercasem de mult. Până şi Vladian mai adusese în port câteva din corăbiile alea scu­fundate toate cu o seară înainte. Nu ştiu cum descoperise că „Serbările“ aveau să se întoarcă peste o săptămână în acelaşi loc. Ştiind cum stau lucrurile, puteam pregăti pe-ndelete un alt asalt. Şi pe urmă n-o să se prăbuşească lumea dacă n-o să învingem aici pe litoral. Ţi se face greaţă să tot plângi o viaţă pe ruine şi să alergi după pot­coave de cai morţi.

Nu mai ştiu care a venit cu’ ideea să mergem la 2 Mai, cred că Baronu. Auzise că sunt corturi şi pe-acolo sau ştia pe cineva care şedea la corturi, oricum era convins că-i un trai şi-un farniente de-ţi luau maul. E drept, n-o să găsim discoteci şi reclame nemaipomenite care să ne ameţească ochii, dar nu s-ar fi zis, din tot ce făcusem până atunci, că ne omoram cu astea. Cât despre fufe, le găseşti peste tot, şi tot aşa şi câte-un amic o să-ţi răsară în cale unde te-aştepţi mai puţin. Doar de-asta există vacanţa mare, să-ţi ofere surprize! Şi pe urmă n-o să ne întoarcem cu coada-ntre picioare şi nici măcar bronzaţi. Avem şi noi o demnitate, dracului. După cum dădeam cu toţii din cap, sărea în ochi că vorbea în numele tuturor şi trebuia să-ţi fi lipsit o doagă să contrazici spuse atât de bine simţite. Nici n-avea rost să mai punem la vot.

Ne-a zis unul că până la 2 Mai nu putem merge decât cu autobuzul 24, care vine cam rar. Aveam timp berechet, nu era o problemă. Ne-am pus pe aşteptat, dar se pare că şoferii îşi luaseră şi ei concediu, trecuse de mult ora aia de care ne vorbise tipul şi se mai întâmpla ca soarele să se întreacă pe el însuşi, doar aşa, să ne mai facă în ciudă ăstora care aşteptam în staţie şi făceam presupuneri.

Când a dat Domnul şi a venit, plin ochi, să fi văzut lupte greco-romane! Unii zbierau să-i lăsăm să coboare că n-au de gând să meargă până la capătul lumii, noi împin­geam şi ne lăsam împinşi, dornici să ne strecurăm mai iute în îmbulzeala dinăuntru, era un spectacol de mai mare dragul. Pe urmă, dacă ai reuşit să urci, strivind paporniţe şi picioare ale căror stăpâni se grăbeau să-ţi arate câte vorbe frumoase au învăţat la viaţa lor, toate mergeau de la sine. N-aveai de ce te ţine, că doar nu era să te agăţi de umărul pârlit de soare al unuia sau de pletele altuia, însă nici nu era nevoie. Şedeai drept ca un popic, susţinut din toate părţile de alţii care şedeau şi ei tot aşa, te legănai, vrând-nevrând, odată cu toată lumea, icneai odată cu toată lumea la vreo oprire mai bruscă. Dacă erai un tip mai simţit, aveai grijă să-ţi dai capul puţin pe ceafă, să nu-i sufli chiar în nas celui din faţă mirosul felurilor pe care le mâncaseşi până atunci, dar dintr-ăştia erau puţini. Decât să te arăţi nemulţumit şi să te trezeşti că-ţi spune să-ţi iei maşină mică, mai bine te gândeşti la altceva. Mi-a stat pe limbă să-l întreb pe unul ce fel de icre fuseseră alea pe care le amestecase din belşug cu ceapă, dar nu ştiu dacă ar fi apreciat intenţia mea de a deschide un subiect civilizat de conversaţie, aşa că-mi frământam creierii să-mi amintesc unde pusesem punga cu roşii. Trebuie că numai printr-o minune nu fuseseră făcute suc.

Îl întrebasem pe unul cât aveam de mers şi mi-a răs­puns că nu mare lucru, acolo, un ceas. Timp berechet, mi-am zis eu, şi cât îmi permiteau popicele din jur, am încercat să fac cunoştinţă cu concălătorii noştri. Cred că nu era tip de om la care să te gândeşti şi să nu-l vezi acolo, parcă îşi dăduseră anume întâlnire, să ne facă nouă reprezentativă călătoria. Ce mi-a plăcut cel mai mult era frăţia uimitoare dintre sat şi oraş, aşa cum scrie la carte: ţărănci cu capul înfăşurat în baticuri colorate, lipoveni bărboşi care vorbeau într-o limbă imposibilă, nişte tipi care îşi păzeau ca ochii din cap sacii cu felii de pâine despre care aveam să aflu mai târziu că le strâng de pe la hotelurile unde lucrează rudele lor, o mulţime de papiţoi simandicoși, fete frumoase care transpirau abundent, nişte ţipi anoşti care puteau fi orice, vreo trei marinari în cos­tumele lor albe, tineri stând pe scaunele puţine fără să se sinchisească de femeile în vârstă agăţate de bară, o lume pestriţă care vorbea tot timpul şi se legăna în mersul autobuzului, foarte obişnuită, se pare, cu genul ăla de transport în comun. N-a trecut mult, înţepenisem de-a binelea şi începuseră nişte afurisite de furnicături într-un picior. Nu era însă chip să te mişti, mai ales că-mi şedea în cap unul urcat pe nişte gaibe care-1 obligau să se îndoa­ie de la mijloc, să încapă şi el în autobuz, dracului. Hotărâse, pe cât se părea, că nu-i strica să se sprijine de-a binelea pe mine, şi n-aş fi zis nimic dacă nu atârna precis două chintale. Nici aşa n-am zis, pentru tipi dintr-ăştia, care sunt în stare să privească un coş de baschet de sus în jos, eu am întreg respectul. Dar mi-a stat pe limbă de câteva ori să-i şoptesc: dacă m-ai făcut obială, nu mă trage şi în cizmă.

Când mă plângeam mai abitir în sinea mea că ăia aveau de gând să meargă cu toţii până la capăt, de parcă n-ar mai fi existat staţii pe drum, să mai coboare şi ei pentru o treabă sau alta, s-a auzit un pocnet asurzitor ca o explo­zie, lumea s-a legănat încoace şi încolo într-un chirăit vesel şi autobuzul s-a oprit. Dacă unul nu-şi făcuse cursa cu o oră în urmă, ăsta trebuia să aibă şi el o pană, era lege. Ne-am dat jos frumuşel, aducând laude întreprin­derii de transporturi în comun, fericiţi că respirăm aer curat. O crescătorie de pui de prin apropiere îşi semnala insistent existenţa cu miresme dintre cele mai suave. Ăi de-l ştiau pe şofer înjurau împreună cu el nişte cuie pierdute pe şosea de nu’ş ce tractor care abia trecuse pe acolo şi se ghemuiau în jurul anvelopei ferfeniţite. Ceilalţi s-au resemnat, decişi să aştepte autobuzul următor sau sperând în şansa autostopului. Am ţinut conclav. Ne aflam în plin câmp. De parcă n-am fi fost la mare, nu mai simţeam nici mirosul. Dar drumul ăla trebuia să ducă undeva şi decât să mai aşteptăm un ceas să ne transfor­măm în popice, mai bine facem puţin sport. Mai ales că ştiam o vorbă: năduşeala scoate boala. Ne-am aranjat hainele, ne-am săltat pe umeri averea şi-am pornit la drum. În urma noastră ni se făceau semne vesele de rămas bun. Fraternitatea asta mi-a plăcut întotdeauna la mare: după ce-ai tras în piept cu nesaţ respiraţia altuia, e semn de bună creştere să-i urezi ceva când te desparţi de el.

Ne-am grăbit să lăsăm în urmă minunatele miresme de coteţe cu pui, admirând peisajul care devenise, spre sur­priza noastră, muntos. Şoseaua şerpuia între două coline de piatră acoperite ici-colo de iarbă măruntă. Ne-am fi căţărat pe ele, dar trebuia să punem stavilă spiritului nostru de exploratori. Garduri înalte de sârmă bordau şo­seaua de ambele părţi. În fond aveau şi ei dreptatea lor, nu e frumos să tot vină d-ăştia ca noi, care n-au altceva mai bun de făcut decât să se caţere pe colinele lor, de parcă de-acolo lumea s-ar arăta sub cine ştie ce culori de vis. Trebuie pus din când în când şi ordine.

Când ne-a apărut în faţa ochilor ceva ce aducea vizi­bil a lac, un soldat cu puşcă pe umăr a ieşit dintr-o ghe­retă ridicându-ne în faţă o paletă fosforizantă. Numai că nu strigase: halt!

Ne-a cerut să-i arătăm actele şi ne-a întrebat încotro aşa vioi.

I-am răspuns şi noi la fel de civilizat că mergem în hagialâc la 2 Mai şi că evident suntem avangarda spioni­lor. Fata e Mata Hari, tipul cel mai vorbăreţ dintre noi, ăsta cu cocoaşă, ştie câteva limbi străine, în sac avem un tun şi în roşii microfilme. Eram puşi să-i mai spunem, dar ne-am oprit, soldatul râdea în hohote, se vede treaba că era citit bine, ne-a făcut semn să ne continuăm drumul, uitând să ne mai ceară actele.

După vreo două ceasuri, victoria a fost deplină: am văzut din nou marea şi am ajuns la ţinta noastră.

(din romanul ”Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: tititudorancea.com)